Ce este Oastea Domnului
Lucrarea �Ce este Oastea Domnului?� este cartea de capatai a Miscarii cu acelasi nume, initiata din inspiratia Duhului Sfant, in noaptea Anului Nou 1923, de catre preotul sibian Iosif Trifa, cu binecuvantarea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Balan.
Hristos Cel Rastignit si Biserica Sa constituie principiul central al invataturii Oastei Domnului. Crucea este usa mantuirii si cheia biruintei asupra ispitelor si pacatelor.
Lupta impotriva pacatului si importanta trairii adevarate decurg din intelegerea biruintei lui Hristos pe Crucea Golgotei. Semnul Sfintei Cruci „are putere sa-l alunge pe Satan, numai cand o asezam in intelegerea Jertfei de pe Cruce si, mai ales, cand primim darul Jertfei � pe Iisus Mantuitorul si biruinta Sa“.
E ceea ce va spune, mai tarziu, si fratele Traian Dorz: „Nici Hristos fara Cruce, nici Cruce fara Hristos“.
Innoirea morala si etica a individului si societatii vine prin intalnirea lui Hristos la Cruce si prin primirea Lui si darurilor Sale, adica prin actul nasterii din nou si prin hotararea de schimbare a vietii.
Biserica Luptatoare trebuie sa lupte impotriva pacatului si a oricarui rau, cu toate armele de lovire si de aparare, pe care le da Duhul Sfant.
Cunoasterea Bibliei si a scrierilor patristice, precum si a acelora care traiesc in Hristos.
Misionarismul laic si voluntariatul Oastei si, prin aceasta, revitalizarea Bisericii Ortodoxe Romane si innoirea credinciosilor ei.
Parintele Iosif Trifa n-a fost niciodata un reformator al dogmelor si invataturilor Bisericii, ci al vietii credinciosilor, a schimbarii si innoirii lor duhovnicesti, prin trairea din plin a invataturilor Bisericii, care sunt si ale Oastei Domnului.
In primul rand, trebuie sa avem in vedere faptul ca intemeietorul ei a fost un preot, si inca unul din aceia care si-a iubit Biserica pana la jertfa. Parintele Iosif nu vorbeste atat de mult despre Biserica si despre Tainele ei, cat despre intoarcerea la Dumnezeu si schimbarea vietii, din doua motive:
a. Invataturile Bisericii erau propovaduite mereu, pretutindeni, ele constituind ceva intrat in ordinea fireasca a trairii in Biserica. Invataturile fundamentale ale Ortodoxiei le intalnesc credinciosii in orice catehism si sunt traite in practica Liturgica, curenta. Unul din capitolele cartii poarta chiar titlul: „Biserica Domnului nostru Iisus Hristos este pastratoarea Tainelor randuite pentru intarirea si mantuirea noastra“. Iata si motivarea Parintelui Iosif: „Despre Sf. Biserica, cred ca e de prisos sa vorbesc mai pe larg. Eu insumi, cel ce scriu aceasta carte, sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare crestin stie ce este Biserica; stie cu ce daruri si chemari sfinte este inzestrata si insarcinata. Biserica administreaza cele Sapte Taine, puse spre intarirea si mantuirea sufletelor: Taina Sf. Botez, Sf. Mir, Sf. Cuminecatura, Marturisirea (Pocainta), Preotia, Nunta si Maslul“
Deci, pentru Parintele Iosif, Sfintele Taine nu sunt simboluri, ci realitati harice si mantuitoare. Apoi, Parintele subliniaza datoria credinciosilor de a trai constient lucrarea acestor Taine: „Dar nu e destul ca cineva cunoaste Biserica, ci trebuie sa se si intareasca cu darurile pe care le administreaza ea. [... ] Biserica este – si trebuie sa fie – o Biserica vie, o Biserica invatatoare si luptatoare contra rautatilor si pacatelor“
Parintele Iosif continua cu o precizare, valabila pentru intreaga sa opera si pentru misiunea Lucrarii pe care a intemeiat-o: „Tinem, aici, sa spunem ca Oastea Domnului nu se amesteca in lucrurile incredintate numai preotilor si Bisericii. Ea lucreaza in cadrele asa-numitului «Apostolat laic». Noi dam un mare ajutor preotilor si Bisericii, iar, in schimb, preotii vrednici si intelegatori ne dau si ei sprijinul lor. In fruntea celor intrati in Oastea Domnului, avem multi preoti vrednici, care – in biserica si afara de biserica – «inroleaza» si «instruiesc» mereu sufletele pentru lupta cea mare a mantuirii sufletesti“ (op. cit. pag. 85; in editia aceasta, la pag. 82).
b. Preotiei sacramentale ii revine partea liturgica, cultica, pe care mirenii nu o pot practica, decat prin traire. Iar Oastea Domnului – in cadrul misionarismului laic – ca preotie universala – are posibilitatea sa propovaduiasca Cuvantul lui Dumnezeu si schimbarea pe care a facut-o Hristos cu fiecare dintre cei care s-au nascut din nou. Asa cum cei care au fost vindecati de Mantuitorul vesteau tuturor minunea pe care a facut-o Dumnezeu cu ei, tot asa si ostasii simt nevoia si au datoria sa spuna semenilor lor cum S-a indurat Domnul si de ei.
Intotdeauna, in Biserica Ortodoxa, Iisus Cel Liturgic a fost marturisit in mod complet, in schimb, Hristos–Cuvantul a fost mai putin marturisit. Secole de-a randul, doar «Cazania» era singura predica, de care beneficiau credinciosii. Daca aceasta ar fi fost citita corect si cu mult suflet, ar fi insemnat mult pentru hranirea prin cuvant a ascultatorilor.
Oastei Domnului i-a revenit rolul sa-i determine pe credinciosii Bisericii sa citeasca Biblia si cartile de invatatura Ortodoxa, pentru a le da o mai larga deschidere spre intelegerea lui Hristos–Cuvantul.
Nu exageram, cand spunem ca Oastea Domnului a pus Biblia si cartea crestina in mana credinciosilor nostri. Insesi cartile Parintelui Iosif erau niste indrumatoare spre cunoasterea Bibliei si a cartilor de invatatura crestina.
Cunostinta de Domnul – ne arata proorocul Osea – este foarte importanta pentru viata spirituala si morala a tarii: „Caci Domnul are o judecata cu locuitorii tarii, pentru ca nu este adevar, nu este indurare, nu este cunostinta de Dumnezeu in tara“. „Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta“ – ne avertizeaza Cuvantul Domnului.
Parintele Iosif Trifa, constient de acest lucru, a declarat „razboi sufletesc contra vrajmasului diavol, contra intunericului si contra rautatilor“, pentru „a intarca raul de la izvor si a porni binele si indreptarea, tot de la izvorul puterii si indreptarii, care este Iisus Mantuitorul“ (Op. cit. pag. 6-7; in editia aceasta, la pag. 9 si 19). De aceea va pune un accent deosebit, o data cu schimbarea vietii, pe cunoasterea Cuvantului lui Dumnezeu si a trairii acestuia la cota cea mai inalta. De aici, si indemnul pentru ostasi de a duce lupta cea buna impotriva tuturor pacatelor, care bantuie tara noastra impanzita de fortele iadului. „In zilele noastre, parca iadul, cu toate rezervele si gloatele lui, a intrat in lupta si ofensiva cea mare, pentru castigarea sufletelor si cucerirea pamantului. Fata de aceasta ofensiva a iadului, fiecare crestin din Oastea Domnului trebuie sa fie un viteaz mare, [... ] trebuie sa atraga si pe altii in lupta cea mare a mantuirii sufletelor, ca sa rupem frontul Satanii. Sa atragem mereu suflete in fronturile mantuirii! Sa aducem mereu suflete la Mantuitorul!“.
Prin urmare, aflarea, trairea si vestirea lui Iisus Hristos Cel Rastignit sunt obiectivele principale ale celor inrolati in Oastea Domnului – Oastea Bisericii.
Parintele Iosif se ridica si impotriva conceptiei prozelitiste sectare. Avand simtul nuantelor si privind rezolvarea problemei de pe pozitiile Evangheliei, Parintele Iosif constata ca sectarismul se raspandeste nu datorita temeiniciei argumentelor biblice sectare, ci pentru faptul ca sufletele, flamande si insetate dupa Cuvantul lui Dumnezeu, nu sunt satisfacute de catre cei ce sunt pusi sa le hraneasca si sa le potoleasca foamea si setea duhovniceasca: „Pe cei rataciti si pe cei ce inclina spre ratacire – ii putem indrepta numai prin stralucirea vietii noastre, prin ravna pentru Domnul, si, mai presus de toate, prin dragostea si blandetea noastra evanghelica“
In concluzie, Parintele Iosif ramane si astazi actual. Opera lui nu este demodata si n-are doar o valoare istorica, cum incearca sa ne convinga unii dintre cei atinsi de filoxera duhului sectar. Pentru Oastea Domnului, Iisus Hristos Cel Euharistic si Iisus–Cuvantul sunt parti ale Aceluiasi Intreg. De aici si trairea integrala a ostasului in cadrul Ortodoxiei devine un ideal si un mod de existenta de cea mai mare importanta.
In lupta noastra – cu dragoste si rabdare –, trebuie sa tinem sus Adevarul, sa-L infatisam tuturora in sfintenia si curatia Lui, asa cum ni l-au dat Biserica si inaintasii nostri. Sa aducem roade, in smerenie si dragoste, caci numai roadele conving, intelepciunea fiind intotdeauna dovedita din faptele ei. Slavit sa fie Domnul!
Colegiul de Editura, Sibiu – la Botezul Domnului, 1996
1. Ce fel de miscare este Oastea Domnului si cum s-a pornit aceasta miscare?
Cel ce scriu aceste randuri si aceasta carte sunt preot, adica pastor si ingrijitor de suflete. Este aceasta o slujba aleasa, frumoasa si, de multe ori, mai linistita ca alte slujbe. Pentru mine insa aceasta slujba este, mai ales, un fior, un cutremur, o vesnica neliniste si framantare sufleteasca. Aceasta slujba mi s-a dat de la Dumnezeu cu infricosata raspundere sufleteasca ce se afla scrisa in Biblie, la Iezechiel proorocul, cap. 33, vers. 7–9, unde Domnul zice:
„Si pe tine, fiul omului, te-am pus Eu strajer casei lui Israel, si tu vei auzi cuvantul din gura Mea si il vei vesti din partea Mea. Cand Eu voi zice pacatosului: «Pacatosule, vei muri!», si tu nu-i vei grai nimic, ca sa vestesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci pacatosul acela va muri pentru pacatele sale, iar sangele lui il voi cere din mana ta.
Iar daca tu ai vestit pe pacatos sa se abata de la calea lui si sa se intoarca de la ea, si el nu s-a abatut de la calea lui, atunci el va muri pentru pacatele lui, iar tu ti-ai scapat viata. “
Asa zice Domnul: „De voi aduce sabie asupra unei tari si poporul tarii aceleia va lua din mijlocul sau un om si il va pune strajer, si el, vazand sabia venind impotriva tarii, va trambita din trambita si va vesti poporul; de va auzi cineva sune-tul trambitei, dar nu se va pazi... sangele aceluia va fi asupra capului sau.
Daca insa strajerul a vazut sabia venind si nu a sunat din trambita si poporul n-a fost vestit si va veni sabia si va ridica viata cuiva... sangele lui il voi cere din mana strajerului“ (Iezechiel 33, 2–6).
Aceste cuvinte apasa asupra constiintei mele ca un munte de fier, si liniste si usurare sufleteasca nu am, decat atunci cand „suflu din trambita“ ca sa destept pe cei pacatosi.
Din aceasta datorie si raspundere a mea de trezitor si aducator de suflete la Mantuitorul a iesit si Oastea Domnului.
„Si acesta, vazand primejdia, va sufla din trambita... “, din aceasta datorie a iesit si Oastea Domnului, ca o trambita ce cheama pe tot omul sa iasa din rautati. Domnul m-a chemat de la tara, unde am slujit ca preot zece ani, si m-a pus aici, la Sibiu, sa „suflu din trambita in fata primejdiei“. Da, da, in fata primejdiei, caci o mare primejdie ameninta sufletul oamenilor!
Dupa razboiul cel mare, credinta a slabit, dragostea crestina s-a racit si faradelegile au sporit grozav. Niciodata parca n-au fost lumea si purta-rile oamenilor asa de stricate ca azi. Satana e parca azi – cum foarte bine zice Apostolul Pavel – „... dumnezeul veacului acestuia, care a orbit mintile necredinciosilor, ca sa nu le lumineze lu-mina Evangheliei Slavei lui Hristos... “ (II Corinteni 4, 4). El „... domneste in intunericul acestui veac... “ (Efeseni 6, 12). Se pare ca iadul, cu toate relele lui, s-a slobozit la atac prin aceasta lume. In mijlocul acestor stricaciuni sufletesti, ne trebuie o miscare de intoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofensiva si o lupta impotriva vrajmasului diavol. Oastea Domnului este si ea o astfel de miscare.
Oastea Domnului este o declaratie de razboi sufletesc contra vrajmasului diavol, contra intunericului si contra rautatilor.
Oastea Domnului este o armata ce lupta sub steagul si conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducatorul acestei Osti.
Eu nu sunt altceva decat un umil gornist al Marelui meu Domnitor si Comandant Care m-a pus sa suflu din trambita si sa strang suflete sub steagul Lui. Toata conducerea Oastei e a Lui. El singur ne poate duce la biruinta.
Si inca ceva: Oastea Domnului nu e o miscare numai contra betiilor si injuraturilor, ci e o Miscare contra tuturor patimilor rele, pentru ca fiecare patima rea este un fel de betie. Lupta noastra s-a indreptat mai ales contra betiei si sudalmei, dupa ce, mai ales, aceste doua patimi fac cele mai mari stricaciuni in viata trupeasca si sufleteasca a poporului nostru. Oastea Domnului e o Miscare de renastere sufleteasca, e o Miscare de patrundere in adancimile sufletesti ale omului, pentru a intarca raul de la izvor si a porni binele si indreptarea tot de la Izvorul puterii si al indreptarii, Care este Iisus Mantuitorul.
In acest inteles, cartea de fata nu e o insirare de regulamente lungi si amanuntite despre tot ce trebuie sa faca si sa nu faca cei care au intrat si cei care vor sa intre in Oastea Domnului. Spre deosebire de aceasta, noi cu Oastea Domnului punem apasul pe adancirea vietii sufletesti in Evanghelia Mantuitorului, pe renasterea cea sufleteasca la o viata noua cu Domnul, pe creste-rea si intarirea neincetata in darul lui Dumnezeu, pe dospirea vietii cu aluatul Evangheliei... Fara de acestea, toate regulamentele si poruncile sunt „sarcini grele de purtat“ (Luca 11, 46); sunt numai „spalarea pe din afara a blidelor“ (Luca 11, 39); sunt „litera care omoara“, pentru ca lipseste din ea „duhul care face viu“ si da omului dar si putere sa iasa din pacate (II Cor. 3, 6).
Oastea Domnului cauta sa aduca pe pacatosi la Izvorul indreptarii si puterii: la Iisus Mantuitorul. In semnul acesta si-a inceput lupta Oastea Domnului si Domnul a binecuvantat Lucrarea Lui.
Miscarea aceasta este de la Dumnezeu
„Si orice rasad care nu este de la Dumnezeu se smulge... “ (Matei 15,3).
Miscarea Oastei Domnului este de la Dumnezeu. In aceasta Miscare eu n-am fost decat un vas umil de care Domnul S-a folosit. In primul congres al Oastei, tinut la Rusaliile din anul 1932, am spus raspicat acest lucru, precum urmeaza:
„Eu sunt o predica vie in fata Oastei.
Intr-o lucrare atat de mare cum e Oastea Domnului, iata ce vas mic si slab Si-a ales Domnul, pentru ca toti sa vada si sa inteleaga ca Oastea Domnului este cu adevarat a Domnului si nu a omului!
In Miscarea Oastei, eu nu sunt altceva decat un vas umil si slab, de care Domnul S-a folosit in lucrarea Sa.
Tot ce s-a facut aici e darul lui Dumnezeu.
La Anul Nou se implinesc zece ani de la infiriparea Oastei. Cine va scrie odata istoria acestei Miscari, va afla in ea multe framantari. Va afla insa, in special, minunea grauntelui de mustar. Dupa infiriparea Oastei, am stat mai bine de un an numai cu zece frati ostasi langa mine, pe toata tara.
Exact acum opt ani, convocasem o adunare generala a Oastei, la Sibiu. Stiti ce public am avut? Zece insi, dintre care cinci au fost vorbitorii, iar cinci ascultatorii.
In acele clipe, grele pentru mine, ispititorul ma imboldea mereu cu soapta: «Lasa-te de lucrul acesta! Nu vezi ca te faci de rusine?». Dar Dom-nul nu m-a lasat.
Si «orice rasad care nu este de la Dumnezeu se smulge» – zicea Mantuitorul (Matei 15, 13).
Rasadul Oastei era de la Dumnezeu – si el s-a prins. Grauntele de mustar era de la Dumnezeu si el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toata tara.
Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.
Nici cel ce a sadit nu este ceva in miscarea Oastei, nici cel ce a udat, ci Dumnezeu Care a facut sa creasca (I Cor. 3, 6–7)“.
Iar in cartea «Vantul Cel Ceresc», sta scris:
„In miscarea cu Oastea Domnului, nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflarii Duhului Sfant. Oastea Domnului a iesit din sufla-rea Duhului Sfant si va trai numai pana cand va sta sub aceasta suflare si va fi alimentata de aceasta suflare. Eu n-am nici un merit in aceasta Miscare, decat doar atat ca pe mine Vantul Cel Ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-doua, si, trezindu-ma, am inceput sa strig: „Duhule Sfinte, vino din cele patru vanturi si sufla asupra acestor morti ca sa invie!... “
Armele unui ostas din Oastea Domnului
In epistola sa catre Efeseni, cap. 6, Apostolul Pavel are o minunata infatisare a crestinului luptator contra ispititorului diavol. Iata ce fel de arme recomanda Apostolul Pavel pentru un „bun ostas al lui Hristos“:
„Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului!... Pentru aceea, luati toata armatura lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva in ziua cea rea si, toate biruindu-le, sa ramaneti in picioare! Stati deci tari, avand mijlocul vostru incins cu adevarul si imbracandu-va cu platosa dreptatii! Si incaltati picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia pacii! In toate, luati pavaza credintei, cu care veti putea sa stingeti toate sagetile cele arzatoare ale Vicleanului! Luati si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu!“ (Efeseni 6, 11-17). Sa cercetam putin intelesul acestor „arme“!
„Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu... !“, asta inseamna ca uneltirile diavolului nu se pot birui decat cu dar si ajutor de Sus, de la Dumnezeu, si cu intarirea puterilor noastre cele sufletesti, duhovnicesti. Lupta noastra impotriva vrajmasului diavol e o lupta sufleteasca, duhovniceasca si aceasta lupta se poate castiga nu-mai cu arme sufletesti. „Stati deci tari, avand mijlocul vostru incins cu adevarul!“. Asta inseamna ca un crestin trebuie sa fie inarmat, inainte de toate, cu adevarul Evangheliei. Un crestin adevarat trebuie sa vada lumea si viata in lumina adevarului din Evanghelie. Diavolul este „tatal minciunii“. El pune inaintea noastra lumea si viata intr-o infatisare mincinoasa. El ne infatiseaza viata, ca o viata pe care trebuie „sa o traim“ in chefuri, in betii, in pofte, desfatari lumesti si alte fel de fel de „da-tini“ si naravuri de suflet pierzatoare. Fata de aceasta viata mincinoasa, Evanghelia pune via-ta cea adevarata, pune viata in lumina ei cea adevarata. Pe aceasta trebuie sa o traim.
Un crestin adevarat trebuie sa fie si un lupta-tor contra minciunii. Lui nu trebuie sa-i pese de nimeni. El trebuie sa strige dupa minciuna ori in ce chip ar vedea-o si ori in ce loc s-ar intalni cu ea.
„Imbracandu-va cu platosa dreptatii... !“ Satana este si un mare dusman al dreptatii. El a rasturnat aproape cu totul tronul dreptatii si in locu-i a pus strambatatea, inselaciunea, miselia. Un ostas al Domnului trebuie sa fie si un luptator pentru dreptate. Trebuie sa fim intre cei care insetoseaza dupa dreptate si sa luptam pentru izbanda dreptatii.
„Incaltati picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia pacii!“; asta inseamna ca lupta noastra si viata noastra trebuie sa se reazeme pe pamantul cel tare si neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazema pe Evanghelie, pe puterea invataturilor din Evanghelie, a pierdut pamantul de sub picioarele sale, a pierdut lupta contra Ispiti-torului.
„In toate, luati pavaza credintei!“, asta inseamna sa avem o credinta vie, intelegatoare si lucratoare. Trebuie sa avem o credinta tare si neclintita. Trebuie sa avem o credinta care duce la incredere desavarsita in Dumnezeu, la ascultare intru toate de Dumnezeu si la o predare a vietii noastre intru totul lui Dumnezeu. Toate sunt cu putinta celui ce are o astfel de credinta.
„Luati si coiful mantuirii!“... asta inseamna ca privirile noastre trebuie sa se ridice sus, spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi traim si trebuie sa traim prin darul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie sa avem siguranta (nadejdea) si in-crederea mantuirii noastre prin Jertfa cea Mare si Sfanta a Mantuitorului. Noi trebuie sa avem in-crederea si credinta nezguduite ca „Sangele Lui ne-a spalat – si ne spala – de orice pacat“ si „prin Sangele Mielului biruim“ (Apoc. 12, 11) pe Ispititorul si castigam biruinta.
„Si sabia Duhului Sfant, care este Cuvantul lui Dumnezeu“... asta inseamna ca pentru castiga-rea biruintei se cere si darul si harul Duhului Sfant. Prin Duhul Sfant ne vin darurile Crucii. Fara darul si harul Duhului Sfant nu este nici biruinta, nici mantuire.
Sabia Duhului Sfant este si Cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, din Biblie, din Evanghelia Mantuitorului. Biblia este o carte plina de putere, de dar si har.
Acestea sunt armele pe care le recomanda Apostolul Pavel pentru un „bun ostas al lui Hristos“. Cercetandu-le cu de-amanuntul aflam ca in ele se cuprind toata taina si toate invataturile mantuirii sufletesti.