Sectiunea ingerasilor fara nume sau - Cand Dumnezeu opereaza fara anestezie!
Am vorbit despre aproximativ toate etapele vietii mele si nu credeam ca pot aborda si acestea, pe care am sa le descriu aici. Insa ce ar fi viata mea daca as uita? Cum as putea sa le dau uitarii cand ele sunt scrise si adancite in inima mea? Cand am ramas doar cu durerea - ca dar.... cum sa nu o duc zi de zi la altarul Domnului? Aceste situatii nu se pot uita, chiar daca nu vorbesc in fiecare zi sau deloc despre ele.... chiar daca pare ca sunt uitate... nu ma poate face nimeni sa le uit, ci numai sa le arhivez in adancul meu... Imi amintesc din facultate la ora de psihologie, profesoara ne spunea cum putem depasii o trauma. Zicea ca ea poate fi depasita daca e "scoasa" din suflet - povestita si raspovestita.
Din cate bine imi amintesc nu am povestit nimanui acestea de aici... Nu am gasit scopul pentru care sa fiu impulsionata sa o fac...
Am sa incep cu greu - sa scriu...
Se intampla acum doi ani si ceva...
Vestea ca primisem alt ingeras - era minunata. Nu era o veste - il asteptam, toata casa il astepta.
Incercam zi de zi sa il pregatesc pe Andrei pentru venirea ingerasului in viata lui...
As vrea sa spun ca era minunat dar povestea este inevitabil apasata de finalul care a fost...
Imi amintesc ca la patru luni si jumatate, nu stiam ce vom avea: baietel sau fetita. Desii nu conta, eram bucurosi ca vom mai avea inca un copil... Dar, intr-o zi de luni am fost la doctor sa vedem... dar, si pentru ca aveam niste simptome ciudate.
La acelasi doctor care pe cand eram cu Andrei insarcinata - mi-a dat vestea buna.
Cu greu incerc sa nu retraiesc minutele si imaginea din cabinetul doctorului. Cand nici el nu intelegea ce se intampla, cand imi venea sa strig inspre el - ca sa imi spuna de ce tacerea lui este grea si amenintatoare???
Au trecut parca vesnicii de ceasuri pana sa scoata un cuvant - dar apoi imi doream sa fi tacut vesnicii de "timpuri" numai sa nu aud taria cuvintelor lui...care anuntau moartea din mine!
Nu, nu am putut crede nicidecum - poate pentru alta femeie erau acele cuvinte ce vesteau moartea - dar nu pentru mine... nu pentru mine care imi doream acel copil, nu pentru sufletul meu.
Atunci de ce nu puteam oprii lacrimile de pe fata? De ce launtrul se sfasia incontinuu si striga inabusit... de ce Doamne, de ce? As putea sa iti pun aceeasi intrebare acum, dar nu o fac, pentru ca prefer sa cred ca aceasta a fost voia Ta si trebuie sa accept.
Mai imi vine in minte imaginea cand - doctorul deja luase o figura foarte serioasa, incercand sa faca tot posibilul sa ma ajute. Mi se parea prea tarziu, cum ma mai putea ajuta? Voiam sa ii spun sa se linisteasca ca nimic nu mai are importanta acum - ce am avut de pret - nu mai am.
Insa el continua sa imi spuna ceva... vorbea si vorbea si vorbea... Ma obosea... Voiams a taca, voiam sa ma lase in pace... Mi-am ridicat privirile, si printre ploaie de lacrimi voiam sa ii spun sa se opreasca din vorbit ca nu mai are rost... Atunci l-am auzit spunand: "Sper ca maine dimineata sa nu fie prea tarziu pentru tine, dar nu pot face altfel"...
Ce tot spunea acolo? Si ... intr-un ultim efort, il intreb ce doreste?
Saracul... incerca sa ma ajute... sa imi spuna ca trebuie sa ma interneze de urgenta pentru ca copilul meu este mort(ce cuvant greu!!!), ca copilul meu a intrat in putrefactie - de doua saptamani si in mod normal - ar trebui sa fiu si eu afectata, si ca nu intelege cum de eu sunt bine...
Stiu ca am iesit de acolo sub privirile mamicilor care asteptau la rand sa isi vada bebelusii... Le-am vazut privirile si imi doream sa fiu in locul lor... sau sa fiu pe scaunul pe care stateau ele si asteptau randul ca sa le vina...
Afara ma astepta Marcel. Nu am zis nimic, nu puteam spune nimic, gura imi era amutita. Dar si-a dat seama ca ceva nu este in regula si ma intreba: "De ce? de ce?" Probabil amandoi ne intrebam acelasi lucru, doar ca eu eram mai pierduta printre lacrimi.
Eram la fel de singuri si nu aveam cu cine impartasii/sfatui, nu aveam cui cere o explicatie, nu aveam cui striga pentru a ne descarca... Am facut greseala de a anunta-o pe mama mea - dar nu am inteles de ce a trebuit sa o fac...Poate din nevoia mea de a spune cuiva din durere. Stiu ca spunand mi-am mai adaugat o povara - trebuind sa o cosolez eu pe ea- de parca durerea ii era lipita direct de pantecele ei...
In fine... a urmat noaptea. Cea mai crunta noapte din viata mea. Nu imi amintesc sa mai fi avut vreuna mai crunta decat aceea. Crunta, blestemata, dureros de grea...
Constientizam ca a doua zi trebuia sa ma duc la spital sa fac acel chiuretaj sau cum spunea doctorul - poate o nastere fortata.
Constientizam ca era ultima mea noapte cu copilul meu- de aceea era cea mi crunta noapte.
Nu intelegeam/ nu voiam sa accept de ce trebuia sa fie ultima sau una din ultimile nopti... Nu intelegeam de ce nu mi se oferise sansa de a alege in a-mi pastra ingerasul... chiar si asa "adormit" - era puiul meu "adormit" si nu voiam sa il pierd pentru nimic in lume. Cine m-ar fi putut intelege ca nu voiam sa il dau?
Noaptea a trecut repede dar greu. Repede - pentru ca voiam sa mai stau cu preaiubitul si scumpul meu ingeras, si greu - pentru ca trebuia sa realizez ca la ivirea zorilor - voi pleca la spital...
L-am mangaiat toata noaptea si am vorbit cu el, l-am scaldat in lacrimi si i-am asigurat dorul pentru vesnicie.
Am crezut ca pentru o mama - nasterea poate fi traumatizanta (cum a fost in cazul meu cu Andrei), ... insa am aflat ca mai exista un nivel mai inalt de trauma si anume acela de a iti pierde copilul inainte sa il aduci pe lume.
Am ajuns la spital, iar doctorul a fost un doctor atins de suferinta mea, ... asistenta a fost rea. Dumnezeu sa ma ajute sa o iert pentru faptul ca nu l-a lasat pe doctor sa imi arate minunea mea micuta, atat de micuta... din cauza ca picura sange pe gresie si ea trebuia sa faca curat inca o data...
Doctorul a apucat sa imi arate numai o frantura dintr-o mana micuta... cu aceasta imagine am ramas intiparita si il rog pe Dumnezeu sa nu mi-o stearga niciodata din suflet... era o mana mica, asa de mica, rozalie, dar doctorul nu a vazut-o rozalie, a spus ca era de un rosu inchis, intrat in putrefactie inca demult. Ce imi pasa mie ce spune el, eu am vazut-o rozalie si frumoasa - o mana de ingeras... care se intindea spre mine... pentru prima si ultima data!!!
Suferinta si trauma acelui chiretaj a fost mare - caci sarcina era in stadiu avansat, insa nu are insemnatatea sa descriu chinul ei pe langa suferinta si trauma pierderii sarcinii.
Cand m-am intors in salon - doctorul a venit la mine la scurt timp si ma monitoriza. Imi amintesc ca eram in perfuzii si ma simteam ametita de puterea antibioticelor si de alte medicamente si injectii care imi erau administrate.
Vad, imi amintesc chipul doctorului bun care ma incuraja spunandu-mi ca am scapat cu viata si ca sa fiu bucuroasa... ca il am pe Andrei - care ma asteapta acasa.
Intr-adevar, scapasem cu viata mea, dar nu aveam langa mine si viata ingerasului meu, si bucuraosa nu puteam fi - consolandu-ma ca il am acasa pe Andrei.
De ce nu inteleg unii oameni ca fiecare copil are locul lui in inima unei mame? De ce cred unii ca locul unuia poate fi luat de locul altuia?
Desigur ca Andrei nu are pret in inima mea si ca il iubesc cu tot sufletul, insa cu tot sufletul il iubesc si pe el... pe cel pierdut... si ca fiecare copil are si va avea locul lui intregit in suflet.
Dupa cateva zile - ca dupa o nastere, m-am intors acasa. Pierderea copilului ne-a afectat pe toti. Poate si pe Andrei intr-o mica masura ca nu intelegea de ce nu ii mai vorbesc atata de ingerasul din burtica si nu intelegea de ce si cum ingerasul din burtica - nu mai este in burtica. Cu timpul - a inteles, cu timpul, am acceptat si noi durerea. Sau poate ne-am amagit ca am acceptat-o, ca altfel nu as mai scrie asa de greu aici, si asa cu lacrimi...
La aproape cinci luni - am pierdut un copil. Ce a urmat, nu a fost usor. Lupta mea a continuat, incepand de la privitul mamicilor cu copii pe strada... cu toate ca Andrei era prins de mana mea... uitam ca aveam un copil de mana si ma adanceam in imaginea care mi se oferea pe strada: mamica cu doi copii... era traumatizant pentru mine sa vad asa ceva...
Apoi, ma sunau unele prietene sa imi de-a vestea ca au nascut al doilea copil... si la sfarsitul conversatiei spuneau: "poate nu trebuia sa te sun sa iti spun ca poate te doare, stiind ca tu ai pierdut unul..." Le linisteam spunandu-le ca ma bucur pentru ele si chiar ma bucuram pentru ele... apoi, dupa ce inchideam telefonul - ma aruncam in pat si udam perina intr-un clocot de plans: era dorul pentru ingerasul meu, caci il asigurasem de dorul meu pentru intreaga vesnicie...
Imi amintesc ca a venit nasa mea pe la noi in vizita cu cele doua fetite, si stand in bucatarie la discutii a inceput sa deschida acest subiect greu. Am apucat sa ii spun doar ca nu pot sa discut, sa ma inteleaga si imi stapaneam cu greu lacrimile sa nu le dau drumul.
Simteam ca nimeni nu ar fi putut intelege durerea aceasta... numai daca cineva a trecut prin asa ceva. Vorbe de genul: "te inteleg", sau "imi pare rau"... - eram plina de ele si voiam sa nu le mai aud si simteam ca este o adevarata lovitura la adresa suferintei mele. De aceea, voiam sa inchid orice discutie legata de acest subiect. Subiectul era inteles de cei din familie si era suficient. De cei din familie insemnand de mine si Marcel.
Nu am reusit nicodata sa accept pierderea ... de aceea, am continuat sa sper...
Am sperat si intr-o alta zi am primit vestea ca mi-a fost trimis un alt ingeras.
Dupa o luna si jumatate - ma aflam in spital cu acelasi doctor bun, facandu-mi alt chiuretaj in ritm de urgenta...
- Mi-am dat seama pentru prima data ca Andrei este o minune in viata mea si ca nu am fost constienta de el - ca minune. Credeam ca e ceva simplu, normal si din firea lucrurilor - sa ramai insarcinata si sa aduci pe lume, copii... Dar am invatat prin suferinta - ca e minune de la Dumnezeu sa poti aduce copilul pe lume - la termen si IN VIATA!
Cauzele pierderii sarcinilor sunt inexplicabile... la oameni.
In Cer - vom afla si noi, parintii. Dar nu cred ca ne va mai interesa Acolo - sa aflam motivul, sunt convinsa ca ne va fii suficient, mie si lui Marcel sa ne intalnim cu ei, cu scumpii nostrii...
Imi amintesc un vis(desii nu vreau sa pun accentul pe visele din viata mea, insa acesta il pastrez in inima):
Se facea ca erau doi baieti mici - si dragalasi, amandoi frati si amandoi ai mei. Era un raspuns la una din intrebarile mele...
Dragii sufletului meu, ... dragii mei... mi-e dor de voi. Atata as vrea sa stiti, ca aici pe pamant, va port dorul in fiecare zi. In fiecare zi...
Nu imi oboseste inima sa il port, iar ochii - mai pot duce lacrimi... de dor...
In fiecare zi...
In fiecare zi...
In fiecare zi...
In fiecare zi - este cate o zi lunga! Viata este plina de astfel de zile pana cand ne vom reantalnii... Cui pot cere o ingaduinta sa le mai scurteze?
Cand Dumnezeu opereaza fara anestezie... simti nevoia sa urli!