Frumusetea lui Dumnezeu si manifestarea ei in viata Bisericii si nu numai
"Acum cateva zile am mers la Plaza cu o prietena sa bem o cafea. In drum spre etajul I, ea a intrat sa cumpere cate ceva dintr-un mare magazin cu produse cosmetice de firma. Pe rafturi intinse generos, mii de produse sclipeau atragator sub lumina discreta a spoturilor. “Ce industrieâ€, m-am gandit…â€femeile sunt foarte usor tentate sa devina forme fara fondâ€.
Un stereotip testat prin experimente de psihologie sociala afirma ca frumusetea exterioara reflecta frumusetea interioara… insa in realitate, intre cele doua pare sa nu fie nici un fel de corelatie. Nu sunt nici direct, nici invers proportionale…iar preocuparea pentru frumusetea exterioara pare sa creasca exponential, in timp ce frumusetea interioara a ramas o valoare valabila mai mult in sfera religioasa. Ca orice preocupare in exces, cea pentru frumusetea exterioara duce si la paradoxuri – astfel incat, dupa mai multe operatii estetice, unele femei ajung sa arate ca niste manechine de plastic, si pe drumul in cautarea frumusetii absolute devin din ce in ce mai urate…"
O privire atenta in jurul nostru conduce la o constatare dureroasa: civilizatia moderna a esuat in urat; supra-dimensionarea arhitectonica a marilor metropole ("vestitii" zgarie-nori), sugerand babilonicul si infernul, favorizeaza un mod de viata in care exceleaza violenta, imoralismul, exacerbarea consumului si a placerii, erotismul si sodomia reprezinta elementele specifice ale societatii secularizate contemporane. Iar atunci cand aceasta civilizatie post-moderna cultiva "frumosul", acest frumos este rodul unei pseudo-frumuseti, deoarece aceasta civilizatie a deplasat centrul de interes al omului de la Dumnezeu si credinta la ratiunea autonoma si stiinta, si astfel frumosul a devenit o marfa oarecare a societatii de consum.
In Rasaritul crestin-ortodox conceperea frumusetii are fundament teologic deoarece omul insusi este considerat chip al lui Dumnezeu. Ortodoxia a practicat de la inceputuri si pana in contemporaneitate o spiritualitate integrala: frumusetea spirituala a persoanei induhovnicite transpare in modul ei de viata manifestandu-se plenar, de la frumusetea trupeasca pana la frumusetea relatiilor inter-umane, la frumusetea relatiei om-creatie, om-Divinitate.
Biserica raspunde dorului dupa raiul pierdut in societatea moderna, propunand omului contemporan mantuirea, nu intr-o forma uscata, descarnata, acrita de o invatatura moralizatoare, ci propovaduind mantuirea prin frumusete; acea frumusete plenara, la care se ajunge prin sfintenia vietii traite in Hristos.
1. Conceptia despre frumusete in filosofia greaca
Omul a fost preocupat sa dea un sens tendintei sale interioare catre frumos dintotdeauna; de aceea, din epoci stravechi cautarea frumusetii a fost in acelasi timp o problema de credinta religioasa si de reflexie filosofica.
Reprezentarile cosmologice, de natura religioasa, infatisau universul ca pe o realitate armonioasa, structurata coerent si in acelasi timp legata de o ordine mai ampla, de dincolo de lumea fenomenologica, care avea un caracter nelimitat si etern, transcendent: Divinitatea. Afirmarea frumosului facea parte, astfel, dintr-o atitudine unitara in raport cu Dumnezeu, cu creatia si existenta, si prin urmare religia, arta si filosofia erau intr-o vie comuniune. Frumosul a fost de la inceputuri o parte constitutiva a vietii omului. Totul in jurul lui poarta amprenta frumosului: omul insusi, existenta sa, cosmosul si ca o consecinta logica, si Dumnezeu.
Inceputurile reflexiei filosofice asupra frumosului au fost facute de presocratici. Dintre acestia, Pitagora (580-500 i.d.Hr.) este cel care a cuprins frumosul ca unul din elementele fundamentale ale filosofiei sale, prin teoria numerelor si a armoniei universale, cu caracter metafizic si estetic. El considera cosmosul ca fiind ordonat de principii si constante numerice: "Numerele sunt elementele tuturor lucrurilor", spunea Pitagora. El sustinea, de asemenea, ca armonia structureaza atat lumea fizica cat si sufletul omului. Numarul, raportul si proportia se intrupeaza in tehnicile tuturor mestesugurilor, dar si in viata morala. Virtutea este rezultatul educatiei, iar componenta principala a acesteia este muzica. Pitagora considera muzica drept capabila sa purifice sufletele, sa domine pasiunile, sa vindece durerile.
Pitagorismul a creat o teorie mai larga a muzicii in care a intrat conceptul de "muzica a sferelor". Dupa aceasta teorie, muzica - prima dintre artele care produc placere - este esentialmente o imitatie a muzicii sferelor. Modelul ei este armonia dintre corpurile ceresti. inaltimea notelor, in aceasta armonie cereasca, e determinata de vitezele astrilor, de distantele dintre ei, iar acestea se gasesc in raport similar cu intervalele consonante ale octavei.
Cosmosul, asadar, canta, dar pentru om, a carui ureche a devenit insensibila, aceasta cantare este tacere. Sufletul insusi, este o armonie sau o acordare bazata pe proportia numerica. Conform principiului "asemanatorul recunoaste asemanatorul" sufletul raspunde bucuros la vibratiile armonioase ale muzicii sferelor; astfel, muzica, ea insasi imitatie si vehicul al melodiei divine, este in masura sa acordeze sufletul cu acea armonie vesnica a stelelor si deci functia ei este de-a redestepta in suflet pecetea obarsiei lui divine.
Dar cel care adanceste problema frumosului pana la a crea primul sistem estetic din istoria filosofiei antice grecesti a fost Platon (427-347 i.d.Hr.). In sistemul sau filosofic, Platon considera frumosul ca fiind idee prototipala, realitate suprema, la care participand obiectele si fiintele devin si ele frumoase.
In dialogul Banchetul, Platon descrie Frumosul absolut ca pe o Frumusete care dainuieste pururi, fara inceput si fara sfarsit, care nici nu sporeste si nici nu scade vreodata; care e frumoasa in mod obiectiv, pentru orice subiect si independent de acesta; Frumusete care nu este dependenta de vreun chip din lumea sensibila, caci este in ea insasi, prin sine, cu sine, si intotdeauna una si aceeasi. Toate lucrurile sunt frumoase prin impartasirea de aceasta Frumusete, insa frumusetea lor este trecatoare ca si ele insele, pe cand Frumusetea este neschimbatoare si eterna.
Frumusetea lumii, a omului si a creatiei sale participa la "mareata frumusete" a Unului.
Cosmosul este oglinda frumusetii si maretiei lui Dumnezeu, iar scriitorii sacri prezinta legatura stransa dintre Dumnezeu si creatie, in care il vad pe El. Stelele vestesc atotputernicia lui Dumnezeu manifestata pretutindeni, fiecare copac, fiecare floare vorbeste despre iscusinta Sa nemarginita. Prin mijlocirea fiecarei fapturi aflam cat de minunat este El intru lucrurile Sale.
Psalmul 104, de exemplu, este dominat de aceasta idee in intregime, idee concentrata in exclamatia: "Cat s-au smerit lucrurile Tale, Doamnei Toate cu intelepciune le-ai facut. Umplutu-s-a pamantul de zidirea Ta" (Ps. 104, 24)
Dumnezeu este unicul si supremul frumos, iar maretia creatiei este reflectarea Frumusetii divine. Dupa aceasta Frumusete tanjeste sufletul credinciosului: "Una am cerut de la Domnul, ca sa vad frumusetea Lui si sa cercetez locasul Lui" (Ps. 26, 8). Frumusetea lui Dumnezeu straluceste, este lumina si slava Lui: "Stralucirea frumusetii Domnului este din Sion " (Ps. 49, 2). Frumusetea Domnului este nedespartita de maretia si puterea Sa: "Domnul a imparatii, intru podoaba S-a imbracat, imbracatu-S-a Domnul intru putere si S-a incins" (Ps. 92, 1).
Frumusetea este slava Domnului care iradiaza din El si se instaleaza in locurile cele sfinte in care Se odihneste El: in Sion, in Biserica, in omul credincios: "Lauda si frumusete inaintea Lui, sfintenie si maretie in locasul cel sfant al Lui" (Ps. 95, 6).
Frumusetea si bunatatea Lui sunt nedespartite si se revarsa ca binecuvantare peste toata zidirea, peste Biserica si credinciosi, deopotriva, daruindu-le viata dumnezeiasca: "Iata acum ce este bun si ce este frumos, decat numai a locui fratii impreuna! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboara pe barba, pe barba lui Aaron, care se coboara pe marginea vesmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboara pe muntii Sionului, ca unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvantarea si viata pana in veac" (Ps. 132).
Intreaga viata a omului credincios se intemeiaza pe frumos si bine, iar cei ce vor implini poruncile Domnului vor imparati impreuna cu El si se vor bucura de frumusetile Sale in vesnicie: "Cunoscute mi-ai facut caile vietii; umplea-ma-vei de veselie cu fata Ta, si la dreapta Ta de frumuseti vesnice ma vei satura". (Ps. 15, 11)
Esenta lui Dumnezeu este necunoscuta oamenilor, dar Dumnezeu Se reveleaza in "iesirile Sale binefacatoare", cum spune Sfantul Dionisie Areopagitul, in puterile si energiile Sale infinite, prin care ne impartaseste bunurile dumnezeiesti; ni Se reveleaza, prin atributele Sale care nu sunt fiinta Lui, putand sa-I asociem anumite nume divine, prin care exprimam insusirile Lui, pornind de la cele cauzate de El ca si Cauza unica a tuturor.
Aceste nume nu sunt definitii, delimitari ale lucrarilor Sale, caci orice atribut divin, fiind legat de infinitatea lui Dumnezeu, are si el un caracter infinit; astfel incat, nu poate fi determinat continutul concret al infinitatii acestor atribute, in consecinta, intre atributele spirituale ale lui Dumnezeu (atotstiinta, intelepciunea, sfintenia) Sfintii Parinti numara si frumusetea.
Cugetarea teologica din epoca patristica "il defineste deci pe Dumnezeu ca fiind frumusete, frumusete pura. Doctrinarul estetic prin excelenta al crestinismului este considerat a fi Sfantul Dionisie Areopagitul care in opera sa fundamentala Despre Numirile dumnezeiesti, prezinta frumosul ca fiind unul din numele lui Dumnezeu; ca urmare, frumosul este etern, imuabil, omiprezent, supraesential, suprarational, atotcuprinzator si incognoscibil: "Acest Bine este laudat de sfintii cuvantatori si ca frumos si ca frumusete; si ca iubire si ca iubit si prin toate celelalte numiri dumnezeisti cuvenite frumosului de frumusete facator si plin de har. Iar frumosul ca atotfrumosul si suprafrumosul si pururea existent si acelasi frumos, nu devine, nici nu se pierde, nici nu creste nici nu se vestejeste. Ci acelasi e in sine cu sine, de acelasi unic chip, fiind pururea frumos si avand in sine, mai dinainte de tot frumosul, in mod
Sfantul Vasile cel Mare in ale lui Omilii la Hexameron afirma si el caracterul transcendent al frumusetii lui Dumnezeu: "daca cele trecatoare sunt asa de frumoase cum vor fi cele vesnice? Daca cele vazute sunt atat de frumoase cum vor fi cele nevazute? Daca pentru orb este o paguba sa nu vada soarele acesta, cat de mare va fi paguba celui pacatos lipsit de Lumina cea adevarata?.
Fericitul Augustin in lucrarile sale, Cetatea lui Dumnezeu si Confesiuni reia multe din ideile lui Dionisie Areopagitul si realizeaza cel mai complet sistem estetic pe care ni l-a transmis antichitatea crestina.
Astfel, in Confesiuni el ajunge sa afirme ca frumusetea nu este doar un nume al lui Dumnezeu ci insasi esenta Lui. Dumnezeu este suprema frumusete. El este Binele si Frumosul. Totul este bun si frumos in El, de la El si prin El. Atat Binele cat si Frumosul se confunda cu Principiul Suprem.
Frumusetea, ca atribut al Fiintei Dumnezeiesti, detinuta in comun de Persoanele Treimice, este si un atribut al Acestora. Caci Tatal este Izvorul Frumusetii, Fiul este Frumusetea Chipului Tatalui, iar Duhul Sfant este Duhul Frumusetii, El fiind Cel prin care Frumusetea lui Dumnezeu se reveleaza.
Dumnezeu - Arhetipul Frumusetii
Sfintii Parinti, il numesc pe Dumnezeu: Principiu al existentei. Toate atributele Sale sunt manifestari binefacatoare ale Sale catre creatia Sa. Prin aceste atribute ale lui Dumnezeu mintea omului luminata de har se poate ridica la Frumusetea Lui necreata. Numele divine raman insa inepuizabile si incognoscibile in infinitatea lor. Cu toate acestea, Frumusetea dumnezeiasca are pentru creatie un caracter arhetipal, astfel incat, intre Dumnezeu si lume, intre Frumosul divin si frumusetea cosmosului, se instituie un raport de la cauza la efect.
Clement Alexandrinul a fost printre primii teologi crestini care, plecand de la absolutizarea frumusetii in Dumnezeu, a ajuns la a stabili caracterul arhetipal al frumusetii Sale. "Atunci ma voi inchina Frumusetii, cand va fi Arhetipul adevarat al frumusetilor" spunea el.
Sfintii Parinti capadocieni au scris printre primii despre caracterul arhetipal al Frumusetii lui Dumnezeu. Astfel, pentru Sfantul Grigorie de Nazianz, Dumnezeu este "Lumina Arhetip" suprema, greu accesibila, inefabila, dar care se poate regasi si in om, ca si chip al Sau, "intr-o anumita revarsare".
Sfantul Grigorie de Nyssa deriva si el frumusetea chipului lui Dumnezeu din om de la Frumusetea Arhetipala incognoscibila. "Omul insa trebuie sa fie miscat de nazuinta spre Frumusete. Din cauza ca natura noastra este saraca in frumusete, ea tanjeste mereu dupa ceea ce ii lipseste. Este nazuinta care-l impinge pe om sa-si refaca acea frumusete paradisiaca si sa-si vindece ranile facute de uratenia pacatului".
Fericitul Augustin scrie si el despre caracterul arhetipal al frumusetii lui Dumnezeu: "Dumnezeu este suprema frumusete. El este binele si frumosul. Totul este bun si frumos in El, de la El si prin El. Tot ceea ce este frumos este astfel doar prin participarea la Frumusetea suprema. Dumnezeu singur este Cel care a dat fiecarei creaturi frumusetea si putinta de a fi frumoasa".
Insa cel care a dat un continut mai elaborat caracterului arhetipal al Frumusetii absolute este Sfantul Dionisie Areopagitul, prin excelenta doctrinarul Frumusetii dumnezeiesti in teologia ortodoxa. Iata ce scria el in Despre Numirile Dumnezeiesti referitor la Frumusetea transcendenta a lui Dumnezeu ca izvor al frumusetii create: "Iar Frumosului mai presus de fiinta i se spune frumusete pentru frumusetea transmisa de la ea tuturor celor ce exista, fiecareia in mod propriu si din cauza acelei frumuseti pe care o distribuie tuturor lucrurilor, potrivit cu firea lor si pentru ca el este cauza bunei armonii si luminozitati, ca o lumina ce transmite tuturor transmisiunile de frumusete facatoare ale razelor ei izvoratoare".
Iata deci ca Sfantul Dionisie face printre primii legatura dintre Frumusete si Lumina lui Dumnezeu ca manifestare a acestei Frumuseti. Frumusetea arhetipala se reflecta in intregul cosmos nevazut si vazut si din ea isi au existenta toate cele ce sunt, ea fiind cauza transcendenta a tuturor armoniilor, comuniunilor si atractiilor dintre fiinte.
Areopagitul, preluand de la Platon ideea ca Frumosul divin este si eros, dragoste, vede in acesta principiul unificator al intregii creatii in Dumnezeu, dupa modelul perihorezei intratreimice fundamentata tot pe iubire. "Frumosului mai presus de fiinta i se spune frumusete si ca una ce atrage la sine toate si le aduna pe toate in toate ca in una si aceeasi.
Prin frumos s-au unit toate. Si frumosul e inceputul tuturor sau cauza facatoare a tuturor. El le misca pe toate si le sustine prin dragostea de frumusete proprie. Si e capatul tuturor si cauza iubita si finala (caci toate se fac pentru frumos) si exemplara".
Dionisie identifica Frumosul cu Binele dumnezeiesc si insista asupra faptului ca intreaga creatie nazuieste catre Frumos si Bine: "De aceea, frumosul este acelasi cu binele, pentru ca toate se doresc dupa frumos si bine prin toata cauza. Si nu exista ceva din cele ce sunt care sa nu se impartaseasca de frumos si de bine".
El continua afirmand ca Frumosul si Binele sunt scopul actiunii si al existentei pentru intreaga ierarhie a fiintarii, ca fiind cauza finala a tuturor: "si toate cate sunt si se fac sunt si se fac pentru frumos si bine si toate privesc spre el si sunt miscate spre el si se sustin de el si sunt din pricina lui si pentru el; si in el e tot inceputul ca model savarsitor, facator, formator, temeiul elementelor si simplu, tot inceputul, toata sustinerea si capatul final. Ca din el si prin el si in el si spre el sunt toate, cum spune sfantul cuvant (Rom. 11, 36).
Deci tuturor le este dorit si iubit frumosul si binele. Frumosul si Binele sunt cauza creatoare, exemplara, formatoare, elementara si finala a tuturor fiintelor; sunt Pronia dumnezeiasca creatoare, sustinatoare si desavarsitoare a tuturor.
Pe de alta parte, dragostea de Frumos si Bine este principiul unificator al tuturor creaturilor in Dumnezeu-Frumusete: cele superioare cauta cu dragoste spre a pronia pe cele inferioare, cele inferioare sunt atrase si nazuiesc spre cele superioare si au impulsul de comuniune spre toate cele de acelasi ordin.
Prin urmare, Frumusetea este cauza de unitate a fapturilor in Dumnezeu si intreolalta prin iubirea de Dumnezeu si intreolalta. Dumnezeu insusi, in marea Lui frumusete si bunatate, isi deschide dragostea proniatoare catre toata zidirea asupra careia isi revarsa erosul Sau creator, mentinator si desavarsitor al tuturor celor existente. intreaga pronie dumnezeiasca se manifesta datorita erosului, iar acesta isi are izvorul in Frumosul si Binele.
Caracterul arhetipal al Frumusetii dumnezeiesti a ramas o idee perena in teologia ortodoxa dupa aparitia lui Corpus Areopagiticum. In Tomul Aghioritic, Sfantul Grigorie Palama face apel la aceasta idee in disputa monahilor atoniti cu Varlaam, atacatorul isihasmului. "Caci acestia (Sfintii Parinti) fie in cuvantari, fie in scrieri o numesc (Frumusetea divina) negraita, necreata, vesnica, netemporala, neapropiata, nemasurata, nesfarsita, nehotarnicita, nevazuta de ingeri si de oameni, arhetipala si neschimbata, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului".
Sfantul Grigorie Palama vede Frumusetea arhetipala ca fiind duhovniceasca, imateriala, necreata, plina de bunatati, armonioasa; o Frumusete din care izvorasc toate cate sunt frumoase in lume, accesibile prin simturi si cognoscibile in contemplatie. Frumusetea este preexistenta si, totodata, iradianta, dinamica, o putere in continua desfasurare care constituie polul de atractie al tuturor fiintelor, spre ea orientandu-se si omul din inceputurile sale ca spre Cauza propriei existente si a propriei fericiri.
Aceasta il face pe Sfantul Maxim sa afirme ca implinirea frumusetii celei dintai intru Frumusetea desavarsita are loc in imparatia cerurilor, al carui nume il si primeste ca imparatie a Frumusetii si imparatie a Duhului Sfant.
Frumusetea lui Dumnezeu este revelata si daruita lumii cu voia Tatalui, cu lucrarea Fiului si cu savarsirea Duhului Sfant, ca Duh al Frumusetii. Mergand pe afirmatia Sfintilor Parinti ca Frumusetea lui Dumnezeu se manifesta ca lumina Slavei Sale, teologii ortodocsi contemporani, cum este Paul Evdokimov, au ajuns sa afirme: "Primul cuvant al Bibliei: "Sa fie lumina!" este si ultimul: "Sa fie frumusete!".
Omul poate chiar sa devina o vie doxologie: "Slava tie Celui ce ne-ai aratat noua Lumina". "Un singur lucru cer de la Domnul, pe care il poftesc: sa salasluiesc in casa Domnului, in toate zilele vietii mele, sa-mi satur ochii cu frumusetea Domnului" (Ps. 27, 4). Creatia Sa, ca Duh al Frumusetii, este o poezie de contemplare a Frumusetii divine, cuprinzand vesnicia".
Frumusetea Fiului lui Dumnezeu
Dumnezeu Tatal este Izvorul Frumusetii celei Vesnice si necreate; deci si Fiului, ca si Chip al Tatalui, Unul-Nascut, deofiinta cu Tatal, ii este proprie Frumusetea suprema, Frumusetea pura, Frumusetea arhetipala. Aceasta frumusete a Fiului este transcendenta, anterioara lumii, deci eterna.
In rugaciunea de despartire de ucenici, in seara Cinei celei de Taina, Mantuitorul ii cerea Tatalui: "Acum preamareste-Ma, Tu, Parinte, la Tine insuti cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan 17, 5). Sfantul Apostol Pavel vede Frumusetea Fiului ca izvorand din fiinta Sa dumnezeiasca proprie Logosului lui Dumnezeu, caci el il numeste pe Hristos: "stralucirea slavei Sale si chipul fiintei Sale (a lui Dumnezeu)" (Evr. 1, 3). Sfantul Grigorie de Nyssa proclama si el frumusetea Fiului lui Dumnezeu: "Nu exista nimic inform sau urat in Tatal, nimic care sa nu proclame frumusetea Unului Nascut".
Prin intrupare Fiul a adus in lume aceasta Frumusete coplesitoare, Frumusete stralucind de Duh si de Adevar. "Chipul lui Hristos este fata omeneasca a lui Dumnezeu; Duhul Sfant, pogorand asupra Lui, ne arata Frumusetea absoluta, divin-umana". Frumusetea lui Dumnezeu straluceste in chipul omenesc al lui Hristos si prin unirea ipostatica, firea umana a fost restaurata la demnitatea ei originara, la frumusetea ei spirituala cea dintai.
Sfintii Parinti ai Bisericii afirma in unanimitate caracterul predominant spiritual al frumusetii Cuvantului lui Dumnezeu intrupat. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare vorbeste despre dragostea spirituala debordanta ce cuprinde sufletul curat la vederea frumusetii dumnezeiesti a Fiului: "nepovestita si nespusa este frumusetea Cuvantului! Nespusa este podoaba intelepciunii Lui si infatisarea lui Dumnezeu in chipul Lui! Fericiti, sunt, dar, cei care doresc sa vada frumusetea Lui cea adevarata! Pentru ca sunt legati de frumusetea Lui prin dragoste si pentru ca sunt aprinsi de dragostea cereasca si fericita, evita rudele si prietenii, uita casa si toata averea, uita si nevoia trupeasca de a manca si a bea si se dedau cu totul dragostei dumnezeiesti, dragostei celei curate".
Frumusetea si slava dumnezeiasca a lui Hristos au fost proorocite in Vechiul Testament, cum ar fi in Psalmul 44, mesianic prin excelenta: "impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fii oamenilor; revarsatu-s-a har pe buzele Tale. Pentru aceasta Te-a binecuvantat Dumnezeu, in veac. Incinge-Te cu sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice! Cu frumusetea Ta si cu stralucirea Ta" (Ps. 44, 3-5).
De asemenea, in Cantarea cantarilor, mireasa, prefigurare a Bisericii, preamareste in termeni doxologici frumusetea mistica a Mirelui Hristos: "Gura Lui este negrait de dulce si totul in El este fermecator. Iata cum este al meu iubit, fiice al Ierusalimului, iata cum este al meu Mire" (Cant. 5, 16).
Frumusetea Mantuitorului fiind Chipul deofiintial al Frumusetii pure si supreme a Tatalui, ea devine orbitoare atunci cand isi arata stralucirea Dumnezeirii Sale, asa cum s-a aratat celor trei ucenici la Schimbarea la Fata din muntele Taborului: "Urcandu-Sepe muntele inalt cu ucenicii Sai, Iisus se schimba la fata inaintea lor si li se arata cu slava" (Matei 17, 1).
Sfantul Vasile cel Mare comenteaza astfel transfigurarea Domnului: "au cunoscut frumusetea lui Dumnezeu-Cuvantul ucenicii, carora le explica indeosebi pildele. Pe muntele Taborului au vazut frumusetea Lui stralucind mai mult decat stralucirea soarelui si au fost invredniciti sa vada cu ochii lor o asemanare a slavitei Lui veniri".
Iar, ca Pastor divin, Hristos spune despre Sine: "Eu sunt Pastorul cel Frumos" (Ioan 10, 11-14); traducatorii prefera termenul «bun» pentru ... saracind, astfel, considerabil bogatia de sensuri ale termenului. Hristos nu este doar Pastorul cel Bun, ci si cel Frumos. Desigur, aici natura Frumusetii Sale este covarsitor spirituala, caci frumusetea Domnului vine din jertfelnicia Sa de buna voie pentru oile Sale cuvantatoare.
Existenta pamanteasca a lui Dumnezeu traita sub semnul kenozei si al jertfei ca modalitate fundamentala a rascumpararii omului din robia Satanei, este cea care reveleaza Frumusetea lui Hristos; Frumusete pentru care este iubit de Dumnezeu Tatal, dar si de oameni pe care i-a dezrobit, restaurat si ridicat la demnitatea frumusetii celei dintai. "Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, fiindca Eu imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi o pun" (Ioan 10, 17-18).
Coplesitoarea Frumusete duhovniceasca a Domnului iradiind din intreaga Sa persoana divino-umana este aceea prin care se va realiza unitatea de credinta si dragoste a tuturor celor ce cheama numele Sau cel Sfant: "Am si alte oi, care nu sunt din staulul acesta, si pe acelea trebuie sa le aduc si vor auzi glasul Meu si va fi o turma si un pastor" (Ioan 10, 16).
Fericitul Augustin vorbeste si el despre dublul aspect, spiritual si fizic, al frumusetii Domnului in Comentariul sau la Psalmul 44. "El e frumos in sanul Fecioarei in care se imbraca cu natura omeneasca, fara sa se lipseasca de natura divina. El este frumos prin nasterea Sa caci acest copil, in bratele mamei Sale, da cuvant cerurilor sa cante marirea Sa de catre ingeri. El este frumos in cer si pe pamant; frumos in trupul virginal al Fecioarei, frumos in bratele materne, frumos in flagelatie, frumos cand dispretuieste moartea, frumos cand isi da sufletul, frumos cand il reia, frumos in moarte, frumos in cer".
Despre frumusetea spirituala si fizica a Mantuitorului au scris toti scriitorii crestini din antichitate pana in contemporaneitate, caci este propriu sufletului credincios sa-L mareasca pe Mantuitorul lumii ca Frumusete desavarsita. Reprezentativa este, din acest punct de vedere, opera lui Dostoievski care-L vede pe Hristos impodobit cu calitati fizice, morale, intelectuale, volitive si spirituale. Iisus este "idealul inaccesibil al frumusetii si bunatatii. Nu este si nu poate fi nimic mai frumos si mai desavarsit decat Hristos. El este o minune a istoriei si aparitia unui astfel de ideal ca El in mijlocul omenirii este o minune si mai mare. Este idealul desavarsirii si al frumusetii morale".
Din marturiile Sfintilor Parinti si Scriitori bisericesti rezulta ca frumusetea Mantuitorului era in primul rand de ordin spiritual, fara a-i lipsi insa si stralucirea fizica. Este o Frumusete unica in lume care se daruieste deplin tuturor celor ce cred in El de-abia in imparatia cea vesnica a comuniunii dreptilor cu Fiul lui Dumnezeu si intreaga Sfanta Treime. In lumina invierii Biserica il preaslaveste pe Hristos in deplina Sa frumusete divino-umana: "Cine este acest barbat frumos? Nu numai om ci Dumnezeu si om, caci amandoua este, precum se vede."
Frumusetea lumii
Cosmosul este creatia lui Dumnezeu, in sase zile, dupa cum se relateaza in cartea Facerii. La sfarsitul creatiei Dumnezeu insusi contempla opera Sa: "Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata, erau foarte bune" (Fac. 1, 31). Creatia lumii nu era definitiva insa, caci "lumea a fost, este si va fi creata pana la desavarsirea sa".
Dar, o data iesit din mainile lui Dumnezeu, germenele cosmosului era frumos. In Vechiul Testament ideea ca lumea este opera frumoasa a lui Dumnezeu este exprimata in variate moduri. Proorocul Isaia se simte coplesit de ordinea, armonia si maiestatea cosmica: "Ridicati-va ochii in sus si priviti! Cine le-a zidit pe toate acestea? Cel ce scoate ostirea lor cu numar si pe toate pe nume le cheama: Celui Atotputernic si cu mare virtute nici una nu-i scapa" (Isaia 40, 26).
Sfintii Parinti ai Bisericii afirma in majoritatea scrierilor lor ca frumusetea lui Dumnezeu se reflecta in creatia Sa si ca toate fapturile, fie ele insufletite sau neinsufletite vestesc Frumusetea Plasmuitorului. Teologia patristica vazand in Dumnezeu totalitatea si Arhetipul frumusetii afirma, in consecinta logica, ca si fapturile Sale poarta amprenta acestei frumuseti desavarsite. Lumea intreaga este un tot armonios si fiecare componenta este frumoasa. Teologia ortodoxa are, prin excelenta, o viziune pancalica asupra creatiei.
Fericitul Augustin scria: "Toate aceste frumuseti ce va plac si care desfateaza privirea voastra sunt create de Dumnezeu. Daca atat de mare este frumusetea operelor create de El, cu atat mai mult va fi El insusi si, iarasi "Asadar Tu, Doamne, esti Cel ce le-ai creat. Tu esti frumos pentru ca ele sunt frumoase". Si Herma afirma in Pastorul lui:"Iata Dumnezeul puterilor care a zidit lumea cu putere nevazuta si cu pricepere adanca si mare, Care prin vointa Sa slavita a dat creatiei Sale frumusete".
Principala caracteristica a frumusetii creatiei este vazuta de toti Sfintii Parinti ca fiind armonia. Armonia cosmosului se reveleaza ca ordine, masura, echilibru, proportionalitate, unitate constructiva, rigoare compozitionala, acord al puterilor, consonanta. Toate aceste caracteristici ale universului nu pot fi intamplatoare ci sunt opera unui imparat si Creator atoate.
Sfantul Atanasie cel Mare scria despre ordinea maiestuoasa si armonia creatiei: "Fiindca nu e neoranduiala in toate, si nu e o lipsa de masura, ci o simetrie, si nu e haos, ci un cosmos si o sinteza armonioasa a cosmosului, e necesar sa cugetam si sa primim ideea unui stapan care le aduna si le tine stranse pe toate si infaptuieste o armonie intre ele. Si, desi nu Se arata ochilor sub randuiala si armonia celor contrare, e de cugetat Carmuitorul si Oranduitorul si imparatul".
Despre frumusetea ca realitate pancosmica, caracterizata de armonie, ordine, consonanta scrie si Sfantul Dionisie Areopagitul specificand ca armonia cosmica se vadeste in raporturile dintre fiintele ceresti si cele de sub cer dispuse ordonat intr-o ierarhie a fiintarii. Dumnezeu este principiul ordinii si al armoniei si, din aceasta cauza, umple toata creatia de armonie dumnezeiasca si frumusete sfanta, daruindu-le, totodata, masura, numar si ordine. Cosmosul este o podoaba frumoasa si buna, icoana vie a lui Dumnezeu Cel frumos si bun.
Clement Alexandrinul afirma, de asemenea, ca armonia universala este opera bunatatii si iubirii divine ce constituie temelia universului si armonia tuturor existentelor, patrunzandu-l si traversandu-l, intinzandu-se din inteligibil pana in sensibil.
Ideea inaugurata de Clement Alexandrinul, ca lumea este o opera de arta perfecta a lui Dumnezeu, este preluata de Parintii capadocieni. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare spunea: "El (Dumnezeu) priveste ca frumos ceea ce este facut dupa toate regulile artei si ceea ce concura spre un scop util".
Toata aceasta lume care este o creatie de arta nu poate fi creata decat de Cineva avand insusirile unui artist, iar operele Sale sunt "plasmuite artistic si intelept si din frumuse|ea lucrurilor vazute cunoastem Sublimul mai presus de orice frumusete.
Ca frumusetea lui Dumnezeu este inefabila si depaseste prin necomuna masura frumusetile create, a fost afirmat clar tot de Sfantul Vasile cel Mare. "Nespuse sunt peste tot si nu se pot descrie fulgerele Frumusetii dumnezeiesti; n-o poate arata cuvantul si urechea n-o poate prinde. Si de ai numi splendoarea luceafarului, stralucirea lumii, lumina soarelui, toate sunt fara pret in comparatie cu slava (Aceluia) si in comparare cu lumina cea adevarata."
Frumusetea dumnezeiasca reflectata in lume, exercita o mare putere de atractie; Sfantul Dionisie Areopagitul subliniaza ca sensul cuvantului frumos, este acela de atractie, chemare, caci vine de la verbul - eu chem.
Deci Frumusetea divina este o putere care cheama inducand dragostea in cel care o contempla; este un apel, o chemare, o atractie permanenta a tuturor lucrurilor catre obarsia lor comuna, de dincolo de timp si de spatiu. Astfel, plecand de la frumusetea lumii ne apropiem de Izvorul frumusetii, si aceasta corelatie este de nepretuit ajutor pentru credinciosul iubitor de Frumusete nepieritoare ce nazuieste permanent sa se ridice spre cuprinderea Necuprinsului.
Frumusetea omului
Chip si asemanare. in antichitatea greaca frumusetea omului era interpretata ca teofanie: salasluirea zeului in trupul unui muritor. La Sfintii Parinti frumusetea omului nu numai ca isi pastreaza caracterul sacru, dar ea este considerata o reflectare, un simbol al frumusetii dumnezeiesti.
In cartea Facerii frumusetea lui Dumnezeu se reflecta mai intai, in frumusetea lumii, in macrocosmos, iar la sfarsitul zilei a sasea, o data cu crearea omului, frumusetea lui Dumnezeu se reflecta in om ca microcosmos. Astfel, omul este incununarea creatiei si podoaba ei cea mai stralucitoare. "Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra. Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau" (Fac. 1, 26, 27).
Asadar omul este icoana Chipului cel vesnic al lui Dumnezeu, este icoana vie a Fiului lui Dumnezeu. Si, dupa cum Logosul divin poarta in Sine ratiunile necreate ale intregii creatii, tot astfel si omul, poarta in sine chipurile create ale ratiunilor divine.
Parintele Dumitru Staniloae scria: "Asa cum Logosul divin, Creatorul chipurilor ratiunilor Sale necreate S-a facut prin intrupare, pe langa Subiectul ratiunilor Sale necreate si Subiectul chipurilor create ale acestor ratiuni, asa e destinat si subiectul uman sa se faca, pe langa purtatorul chipurilor create ale ratiunilor divine si purtatorul ratiunilor necreate ale Logosului impreuna cu Acesta". Asadar, in om sunt concentrate elementele macrocosmosului si pentru aceasta toti Sfintii Parinti il numesc microcosmos.
Vocatia omului este sa stapaneasca lumea si sa-L adore pe Dumnezeu impreuna cu ingerii fata de care el este micsorat "cu putin" si pentru putina vreme, dupa cum spune Psalmistul: "Ce este omul ca-ti amintesti de el? Sau fiul omului ca-l cercetezi pe el? Micsoratu-l-ai pe dansul cu putin fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat" (Ps. 8, 4, 5)
Omul este creat frumos intocmai ca si Creatorul sau, atat sufleteste cat si trupeste. Toti Sfintii Parinti afirma raspicat ca chipul lui Dumnezeu din om se refera la unitatea trup-suflet, deci Frumusetea divina se reflecta in frumusetea trupului si a sufletului.
Sfantul Grigorie Palama scria: "Noi nu aplicam numele de om separat doar sufletului sau doar trupului, ci amandurora impreuna, caci omul in intregime a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu".
Asa explica frumusetea trupului si Sfantul Grigorie al Nyssei: Dumnezeu "i-a conferit (omului) frumusetea exterioara pentru ca a fost facut dupa insusi chipul Arhetipului frumusetii". Crestinii au avut dintotdeauna admiratie pentru frumusetea fizica pe care o vedeau ca pe un ecou al Frumusetii transcendente, iar cand voiau sa reprezinte plastic virtutea recurgeau la chipul unei fiinte frumoase.
Trupul omenesc se infatiseaza, astfel, ca rationalitate plasticizata, care exprima Divinul. Patriarhul Fotie al Constantinopolului scria: "Frumusetea plastica este cea care afirma ca exprima Divinul".
Frumusetea trupului omenesc se manifesta in armonia partilor sale constitutive si se ridica spre sfera spirituala. Sfantul Vasile cel Mare vedea si el frumusetea fizica in armonia madularelor, dar adauga ca prezenta harului dumnezeiesc este decisiva: frumusetea "este armonia care infloreste in felul cum sunt alcatuite madularele si are har in ea."
Despre originea divina a frumosului uman a scris si Sfantul Ambrozie: "Cand Dumnezeu a creat pe cel dintai om, l-a facut cu exterior placut, cu alcatuire armonica a membrelor sale si i-a dat cea mai frumoasa figura." Sfantul Atanasie cel Mare elogiaza frumosul uman ca "opera de arta a lui Dumnezeu in oameni".
Valoarea spirituala a frumusetii intregeste trupul omenesc care a fost ales de catre Dumnezeu drept locas potrivit pentru a-L purta pe Fiul Sau. intruparea Domnului nu numai ca restaureaza chipul lui Dumnezeu din om la demnitatea sa cea paradisiaca, dar il ridica pana la desavarsire, la deplina asemanare cu El.
Chipul lui Dumnezeu din om este in continua tensiune spre a redobandi asemanarea care, o data realizata in Hristos, devine o posibilitate virtuala pentru orice om. Chipul lui Dumnezeu din om este acela care ii confera omului marea sa demnitate si frumusete de persoana cu care Dumnezeu intra intr-o relatie speciala: caci pentru Dumnezeu omul reprezinta o valoare personala unica cu care El vrea sa intre in dialog personal. El cheama pe om sa ajunga asemenea Lui, sa ajunga la desavarsirea Lui. Omul este o creatura rationala care este inzestrata cu posibilitatea indumnezeitii.
Omul este liber, insa, sa actioneze intre chip si asemanare, intre Adam cel Vechi si Adam cel Nou, intre umanitatea cazuta, si cea indumnezeita. Pentru aceasta a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume, pentru a le redeschide oamenilor calea spre asemanarea cu El, adica spre indumnezeire.
Caracterul spiritual al frumusetii umane
Desi frumusetea lui Dumnezeu reflectata de chipul Sau din om se rasfrange deopotriva asupra trupului cat si a sufletului, frumusetea omului se realizeaza plenar numai pe plan spiritual. Deoarece frumusetea sufleteasca este pnevmatofora si intrece cu mult orice asemanare corporala, orice frumusete exterioara, propriu-zis, frumusetea exterioara adevarata nu este altceva decat frumusetea duhovniceasca rasfranta asupra "vasului" care o poarta.
Si aceasta frumusete interioara este ceva care nu se diminueaza, ci sporeste neincetat, credinciosul insetat de Frumusetea cea dumnezeiasca infrumusetandu-se pe masura ce conlucreaza cu harul divin.
Sfintii Parinti afirma, in unanimitate, superioritatea frumusetii duhovnicesti in raport cu cea exterioara; este vorba de acea preeminenta pe care o are duhul asupra trupului. Clement Alexandrinul observa ca frumos cu adevarat este sufletul ce a primit darurile Sfantului Duh. "Cea mai minunata frumusete este frumusetea sufleteasca, sufletul este frumos, cand este impodobit cu Sfantul Duh, cand are in el podoabele date de Duhul cel Sfant." "Numai omul virtuos este intr-adevar frumos si bun: si numai frumusetea morala se socoteste buna, deci frumos este omul drept, omul cuminte, intr-un cuvant, omul bun."
Sfantul Vasile cel Mare atrage, in plus, atentia asupra necesitatii purificarii de patimi a sufletului, pentru a putea sa se ridice la contemplarea Frumusetii dumnezeiesti: "ca sa se nasca in suflet si frumusete dar si putere pentru savarsirea celor ce trebuiesc facute, avea nevoie de harul dumnezeiesc. Frumos e orice suflet, privit in simetria puterilor sale proprii, dar frumusetea cea adevarata, adica firea cea dumnezeiasca si fericita, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce are curatita mintea. Cel ce-si tinteste ochii la luminile si harurile lui Dumnezeu primeste ceva de la El: ca de la o culoare isi coloreaza propriul lor chip cu o stralucire infloritoare."
Deci frumusetea lui Dumnezeu se revarsa in sufletul curat al omului infrumusetandu-l, un adevar care va fi amplu experiat si exprimat de Sfantul Simeon Noul Teolog. El este cel care descrie pe larg roadele rugaciunii curate a mintii, cand sub actiunea energiilor divine necreate, crestinul se infrumuseteaza sufleteste si trupeste.
Harul daruieste frumosului uman o stralucire unica, il lumineaza, il face mai puternic, mai demn si prin aceasta omul infrumuseteaza si lumea inconjuratoare. Frumusetea umana comunica, astfel, plenar cu Frumusetea Eterna Arhetipala, pe care o reflecta, careia ii devine un loc teofanic, totodata purtator de Lumina, de Iubire, de Frumusete si Bunatate dumnezeiasca.
Curatia inimii omului infrumusetat duhovniceste se manifesta si in aceea ca priveste lumea creatiei lui Dumnezeu "cu ochii Duhului Sfant", adica vazand peste tot in frumusetea lumii si a omului icoane ale Frumusetii dumnezeiesti.
Aceasta experiere a frumosului uman, ca simbol trait al Frumusetii absolute, de catre cel purificat de patimi o descrie Sfantul Ioan Scararul in Scara Raiului: "Cineva, vazand o femeie minunat de frumoasa, gasi prilejul de a o adora si slavi prin laudele sale suverana Frumusete a carei creatura este aceasta femeie. La vederea ei dragostea de Dumnezeu il cuprinse si din ochi ii tasni un siroi de lacrimi."
Fara o raportare la caracterul sau spiritual frumusetea omului nu are sens si nu poate fi inteleasa. Spiritualizarea frumusetii va fi insa deplina de abia in imparatia Cerurilor, dupa cum afirma Parintele profesor Dumitru Popescu: "Spiritualitatea tinde la transfigurarea nu numai a sufletului, ci si a trupului, transfigurare care incepe in lumea de aici si se va desavarsi in lumea ce va sa vina".
Sfantul - desavarsirea frumusetii umane
Frumusetea umana spirituala isi gaseste desavarsirea in frumusetea duhovniceasca a Sfantului.
Sfantul traieste viata sa si a lumii intregi ca dar frumos al lui Dumnezeu Cel Preafrumos si Suprafrumos. Harul primit de Sfant in timpul epectazei sale catre Frumusetea dumnezeiasca reveleaza deplin chipul lui Dumnezeu din el. Astfel, Sfantul devine un chip al Frumusetii divine, o fiinta a carei existenta este prin excelenta un loc teofanic. Sfantul lumineaza si lamureste lumea. El este o personalizare a frumusetii atat ca microcosmos, cat si ca microtheos. "Natura intreaga asteapta gemand ca frumusetea ei sa fie salvata de omul devenit sfant."
In sfintenie, in darurile Duhului Sfant, omul regaseste intuirea imediata a adevaratei Frumuseti. Dupa Sfantul Serafim de Sarov, scopul vietii crestinesti este dobandirea Duhului Sfant. Starea de har a Sfantului consta in frumusetea darurilor spirituale ale Duhului: bucuria nelimitata si de negrait, calmul, pacea; iar in exterior, intreaga sa fiinta este transfigurata de frumusetea luminii dumnezeiesti careia el ii devine purtator. Frumusetea Sfantului este spirituala, nemuritoare caci ea ii vine din impartasirea lui cu Duhul Frumusetii, care isi face din trupul acestui om un templu viu al Sau.
Sfantul, creatura rationala in care odihneste Duhul, este implinirea urcusului duhovnicesc al omului spre Frumusetea divina si, in acelasi timp, implinirea vocatiei liturgice a omului ca preot al Frumusetii eterne ce iradiaza din Chipul Logosului lui Dumnezeu. Sfantul nu este un supraom ci omul care-si traieste adevarul ca fiinta liturgica. Sfantul este fiinta umana care alaturi de corurile ingeresti canta si preamareste pe Dumnezeul treimic.
Perspectiva eshatologica a implinirii vocatiei liturgice a omului sfant in imparatia cerurilor, alaturi de ingeri, in bucurie neincetata de Frumusetea dumnezeiasca a Fiului, a fost exprimata inca din secolul IV de catre Sfantul Vasile cel Mare: "Urca-mi-te cu mintea si vezi daca se potriveste vietii ingerilor o astfel de viata decat una de bucurie si veselie, ca au fost invredniciti sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa se bucure de Frumusetea nespusa a slavei Ziditorului nostru. Catre viata ingereasca indemnandu-ne Apostolul, ne-a poruncit sa ne bucuram pururea."
Sfantul devine, inca din aceasta viata pamanteasca, colaborator al Domnului in opera Sa de mantuire a lumii prin frumusete. "Frumusetea care salveaza lumea", despre care vorbeste Dostoievski in romanul Idiotul, se gaseste in realitatea descrisa de rugaciunea adresata de Biserica la Utrenie Maicii Domnului, persoana umana aflata pe treapta cea mai inalta a frumusetii accesibile omului, ca loc privilegiat al Duhului Frumusetii: "Ceea ce esti cu totul fara prihana, fii noua ocrotitoare, scapare si liman, izgonind viforul patimilor, ceea ce cu frumusetea ai covarsit, fara de asemanare, cetele ingerilor."
Despre frumusetea Maicii Domnului scria si Sfantul Grigorie Palama: "Trebuie ca aceea care a nascut pe cel mai frumos dintre fiii oamenilor sa fie ea insasi de o frumusete fara seaman."
Dar formula "Frumusetea va slava lumea" isi gaseste deplina justificare in Iisus Ffristos, Marele Vindecator, Sfantul sfintilor, Cel care inaltand chipul cel cazut la cinstea cea dintai, l-a unit cu dumnezeiasca Frumusete. La Parusie Hristos va revela deplin sfintilor Sai Frumusetea cea vesnica si va sta pe tronul slavei Sale "Frumos Corifeu in mijlocul unui cor la fel de frumos."
Frumusetea creatiei umane
Omul, chip al lui Dumnezeu in tensiune permanenta spre cucerirea asemanarii cu El, a primit la actul creatiei sale si harul puterii de creatie; acest har i-a fost daruit pentru a face ca materia lumii, data lui spre stapanire, sa rodeasca valori nepieritoare si, in acelasi timp, ca sa implineasca sfintenia in trupul sau propriu, transformandu-l in "templu al Duhului Sfant".
Dupa crearea omului Dumnezeu a sadit o gradina in Eden. "Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-L facuse si l-a pus in gradina cea din Eden, ca sa o lucreze si s-o pazeasca." (Fac. 2, 15)
Prin urmare, omul a primit harul puterii creatoare si porunca expresa de "a cultiva" Edenul si prin aceasta porunca de a fi cultivator, in sensul de creator, asa cum este si Tatal sau Cel ceresc. Aceasta este deplina binecuvantare data creatiei umane pentru zidirea culturii-cult.
Prin caderea din starea sa primordiala, o data cu intunecarea chipului lui Dumnezeu in el, si puterea creatoare a omului a scazut si s-a pervertit spre o creatie preponderent materiala, pe cand sensul creatiei umane trebuia sa fie unul duhovnicesc, cu destinatie doxologica.
Prin intruparea Sa Hristos restaureaza chipul lui Dumnezeu din om, redandu-i totodata puterea de-a infaptui, si reactualizand sensul liturgic al creatiei umane. Sfantul Grigorie de Nazianz scria: "Slava Ta, Hristoase, este omul pe care l-ai pus ca pe un cantaret al stralucirii Tale".
Sfantul Grigorie de Nyssa afirma si el puterea omului de a crea si a domni. Rege, preot si profet sunt harurile omului care fac din om un demiurg in imitare a Creatorului sau, Care l-a asezat stapan al pamantului, cu putin mai prejos de ingeri, dar cu mult superior duhurilor cazute.
Sfantul Grigorie Palama afirma ferm ca acesta a fost unul din scopurile intruparii: "a cinsti carnea pentru ca duhurile trufase sa nu indrazneasca a-si inchipui ca sunt mai presus decat omul." Acest text surprinzator este un imn adresat, fara rezerve, spiritului uman creator.
Vocatia omului este, prin urmare, de-a cultiva campul lumii in toata vastitatea lui, inaugurand astfel toata gama artelor si a stiintelor, spre a zidi acea existenta voita de Dumnezeu. Aceasta vocatie creatoare a omului se fundamenteaza pe diaconia sa, ce are un sens mult mai general decat acela de serviciu social; diaconia este in primul rand act de vindecare, de restabilire a echilibrului in om si in comunitatea sfanta a Bisericii.
Atunci cand omul este lucrator cu Dumnezeu, cultura lui devine o functie in slujba imparatiei lui Dumnezeu si justifica istoria si existenta omului si contribuie la implinirea sacerdotiului sau in creatie. Astfel, cand savantul, cugetatorul sau artistul vor regasi harismele Sacerdotiului imparatesc, fiecare va deveni, in domeniul sau de activitate, un "preot", facand din cultura pe care o creaza o opera sacerdotala, un loc epifanic.
Cultura poate sa se intalneasca deci cu liturghia, integrandu-se in liturghia cosmica, atunci cand prin stiinta, gandire, arta, activitate sociala canta Numele lui Dumnezeu, iar operele de arta devin conducatoare spre si slujitoare ale imparatiei cerurilor.
Astfel, harul profetic al creatiei inlatura dilema: cultura sau sfintenie, impunand cultura-creatie si sfintenia si chiar o forma particulara a sfinteniei culturii. Cultura adevarata, nascuta din cult, cand isi regaseste originile liturgice de cautare a Unicului Frumos si Bun, poate deveni o icoana a imparatiei cerurilor iar creatorul, (artist sau savant) preot al Sacerdotiului universal in a carui creatie Hristos se manifesta pe masura puritatii potirului Sau.
Modalitatea principala prin care cultura-arta isi implineste functia liturgica si doxologica este frumosul. Prin frumos sufletul creatorului si al degustatorului operei sale sunt inaltate impreuna spre Frumusetea dumnezeiasca, ca Izvor Primordial Arhetipal al oricarei frumuseti create. Mai cu deosebire prin arta Ortodoxiei, creatorul realizeaza o perspectiva transfiguratoare spre ratiunile lor divine, spre arhetipuri, spre Infinit.
Ortodoxia are cea mai inalta si cuprinzatoare viziune a frumusetii spirituale: frumosul artistic il ajuta atat pe autor, cat si pe contemplatorul sau sa inainteze spre Dumnezeu participand astfel la intarirea efortului omenesc in urcusul sau duhovnicesc in virtute, pana la mantuire.
Astfel, manifestarea Frumusetii se inscrie intru ciclu complet:
Frumusetea dumnezeiasca iradiaza si naste frumusetea omului, iar omul, prin creatia sa artistica-sacerdotala, reflecta lumina Frumusetii necreate, sfintit fiind de harul Duhului Frumusetii si sfintind la randul sau pamantul o data cu preaslavirea Numelui Domnului. Iar in acest circuit, in care energiile divine necreate lucreaza permanent, frumosul creatiei umane reprezinta un moment al epectazei omului in infinitatea luminii Frumusetii dumnezeiesti.