De fiecare data cand am o cadere, raman uimita. Niciodata parca nu am avut o cadere aidoma cu alta, de aceea am dezavantajul  sa nu stiu a ma descurca intr-una noua...

Nu am stiut ca dezamagirea te poate cobori la un nivel atat de jos, incat sa vrei sa renunti la TOT. Rezultatul era acelasi, de renuntare, numai ca am fost luata pe alta cale neumblata de mine, pana in acel moment. 

Am mai avut dezamagiri, dar nu ca aceasta. 

Au mai fost intristari, dar nu la fel. 

Si adancimi, dar nu asa… 

Si chiar coborata la acel nivel jos (al dezamagirii), chiar si atunci, ti se pare totul logic. Analizezi fiecare pas al vietii tale, fiecare plan adus sau neadus la lumina, fiecare element din familia in care ai fost pus... si toate, toate, ti se par ca sunt logice - analizate prin itele dezamagirii supreme. 

Toate le inchini haosului in care esti, soptind: "La ce bun?"

Aceasta stare este f rea. F dureroasa. Ba mai mult, constientizezi ca renuntand la TOT - vei cobori la nivelul urmator si ultimul: propria moarte! 

Si desii constientizezei, totusi, vrei sa renunti, pt ca logica ta iti spune in continuare:  "La ce bun?" 

Si cand, dupa cateva zile de lupta - urmata de  prabusire in adanc, vorbesti doar prin lacrimi si suspini doar prin gand,... atunci, un suflet, iti spune bland: "Nu renunta!"

Dar nu ascult, pt ca vorbele lui nu imi ofera puterea de a ma purta pe brate, ci numai curajul de a privii inainte, prin logica lui.  

Insa, chiar si asa, ochii, mi-au fost limpeziti... Acolo jos, ai ramas cu mine, mi-ai spus ca-mi intelegi lacrimile, m-ai mangaiat si... m-ai convins ca nu vei pleca pana nu voi fi si eu pregatita...

M-ai ajutat mult, dar era doar un pas facut pe urma pasului tau… 

Dupa o zi si inca cateva,... mi-a venit Puterea. 

Si am vrut sa-i strig, ca din durere: "Unde ai fost, si de ce m-ai parasit? Unde si unde si unde si unde …  si infinit de unde   -    te-ai putut pierde, incat sa raman atat de singura? Insa, i-am soptit plangand si arsa de dor: De ce m-ai lasat singura?" 

Iar ea, mi-a zis: 

"Eram langa tine! Ti-am spus sa te linistesti, ti-am spus ce sa faci, si ti-am intins si mana... dar nu ai auzit si nu ai vrut sa ma primesti, pt ca  plangi atat de tare, incat nu mai auzi ce iti zic eu, si ai atatea lacrimi, ca nici nu ma mai vezi, de multe ori. 

Nu mai plange atata, si atat de tare, ca sa poti sa asculti ce iti spun.  

Trebuie sa urci din groapa intristarii pe culmea bucuriei, a bucuriei simple, dar curate”.  Apoi, ai continuat:

“Cand ridicam pretentii inseamna ca nu suntem cu adevarat smeriti, pt ca ne socotim vrednici de una sau alta, si atunci cand nu le avem, cadem in dezamagire, revolta, si altele asemenea: toate ale mandriei!

De cate ori vei cadea, scoala-te si vei scapa, astfel te vei mantui.  

Trebuie sa multumim Domnului pentru toate:  pentru cele pamantesti -  stie Dumnezeu ca este trebuinta de acestea,  insa ele nu sunt importante; la cele duhovnicesti sa aspiram, sa le dorim, si sa le dobandim!  

Trebuie sa intelegi ca ispite si incercari vor fi multe, totul e cum trecem prin ele: 

- daca iesim ingenunchiati sau in picioare!” -