Cum a aparut Duhovnicul in gradina mea
- Cum a inceput totul:
- Septembrie 2009 - hotarare necugetata a lui Marcel - finalizata cu constientizarea in viata mea trebuie sa aiba loc o schimbare totala. Astfel incat, in urmatoarele zile am incercat din rasputeri sa fiu exact cum ma gandeam ca ar trebui sa fiu. Duceam in fiecare zi o lupta grea - caci schimbarea care trebuia sa se intample in viata mea - launtric, durea enorm. Practic, era un chin, un stres, o povara, dar luptam avand in inima nadejdea ca de aceasta schimbarea a mea - va tine totul in familie. Uite asa, s-a incheiat o saptamana - parandu-mi-se cat un an de zile... Ce e drept, reusisem prin propriile forte - sa duc lupta! S-a incheiat si a doua saptamana - insa deja ma simteam secatuita de putere, acumuland insa intrebari si raspunsuri totodata, ... intrebari si raspunsuri pe care nu ma puteam sprijinii ca sa imi odihnesc trupul si sufletul. In acel timp greu am inceput sa discut cu "ea" pe mess. Desii ne cunosteam in prealabil, avand un trecut comun prin Oastea Domnului, de data aceasta ne-am intalnit sub cu totul alt acoperamant, si anume cel al Bisericii: era o alta "ea", una noua, ce-mi prezenta niste idei care ma atrageau insa nu atat de mult incat sa mi se lipeasca de inima. Insa numai pentru faptul ca eram zdrobita de durerea din inima, am simtit nevoia/dorinta sa o las sa-mi stranga mana.
Imi amintesc cu drag ca primul test a fost Paraclisul Maicii Domnului care trebuia tinut in prima faza - sapte zile. Desigur ca nu m-am putut tine de el, dar "ea" a insistat si de dragul "ei" - a trebuit sa il fac.
In acest timp, am aflat ulterior ca eram tinuta pe brate de rugaciune, atat eu cat si familia mea.
Poate am fost prea indrazneata, insa din pricina necredintei am rugat-o pe Maica Domnului ca in cazul in care este bine, este dupa voia ei si a Domnului sa continui cu acest paraclis - sa ma faca asa incat sa il fac de drag, cu drag si sa imi ramana ca o apropiata rugaciune a sufletului. Vreau numai sa spun, fara a intra in amanunte, ca si in ziua de azi, Paraclisul imi este rugaciunea cunoscuta/imbratisata de inima mea.
Si totusi... era un mic pas... caci intr-o noapte, am avut o lupta mai grea decat celelalte in care am zis ca nu mai pot. Si atunci am scris un mesaj "ei" - prin care strigam: "Tu de ce poti, iar eu, nu?"
Mi-ai povestit ulterior ca pana sa primesti mesajul de la mine ai simtit ca te-a trezit Maica Domnului, din somn si ai luat telefonul in mana - ca sa imi scrii/raspunzi la mesaj. In acel moment - ti-a intrat mesajul meu.
Noaptea fusese salvata, caci am discutat la telefon si mi-ai sprijinit suferinta. - Tu ai fost cea care mi-ai conturat ideea de Duhovnic in minte si mai apoi in suflet. La inceput era o provocare, afland de la tine cat de fericita esti avand duhovnic minunat, apoi provocarea a devenit nevoie. Si au inceput cautarile. Tu pe o parte, eu pe cealalta. Imi amintesc ca prin niste prieteni aflasem de un duhovnic bun si ma pregateam sa merg sa il cunosc. Insa te-ai temut ca ma pierzi si ai spus sa mai astept cateva zile. Nu imi imaginez cat de mult te-ai luptat ca sa resusesti sa imi faci legatura cu El... Stiu numai ca intr-o zi am gasit pe mess un "Doamne ajuta!" - minunat! Era un Doamne ajuta - simplu si curat - dar imi dadeau atatea emotii incat am stat sa il privesc minute in sir si alte minute in sir de-a randul...
Stiu ca te-am sunat si ti-am spus ca mi-a scris El, iar tu mai intrebat daca i-am raspuns la mesaj... Uitasem sa raspund, eram asa de bucuroasa de primirea mesajului incat nu mi-am mai dat seama ca trebuia sa raspund... intr-un fel sau altul. Stiu ca erai fericita pentru mine, insa tot pe brate ma tineai... Pentru ca El, Duhovnicul meu cand a intrat in viata mea - desii eram in durere, nu eram zdorbita total, incat sa accept si sa inteleg lucrarea lui cu mine. Ca desii ma bucuram mult de vorbele lui - totusi nu le implineam in viata mea. Insa tu erai langa mine si ma sprijineai, si cu dragostea ta, nu m-ai lasat sa intorc spatele minunii de a avea Duhovnic.
Pentru aceasta ar trebui sa iti multumesc in fiecare zi si tot nu ar fi indeajuns. - Venise timpul in care sa te rog sa imi dai drumul din bratele tale - pentru ca simtem dorinta de a face pasi singura si numai sub acoperamantul Lui.
- Decembrie, 2009 - intalnirea cu Duhovnicul - "Acasa mea"
- Cunoscandu-te pe "tine" si continuand cu intrarea Duhovnicului in viata mea - am vazut Biserica din alta perspectiva. Nu numai ca am vazut-o, insa Lumina ei m-a atras tot mai mult, incat m-a durut atat de mult dandu-mi seama ca am stat atata timp departe de ea.
- Odata cu intarea Duhovnicului in viata mea, am aflat printre altele, trei lucruri importante:
- Ca nu mai sunt singura si ca El ma tine de mana sub acoperamantul Domnului,
- Calea va fi anevoioasa si ca va trebui sa ma tin de el.
- Mi-am schimbat parerea in Preoti si am inceput sa vad ca sunt Preoti care sunt Pastori adevarati, care "isi rup din sufletul lor o bucatica de Cer si ni-l dau noua, copiilor lor duhovnicesti".
Mi-amintesc situatiile cand treceam singura prin probleme mari si situatiile din zilele de azi, cand nu mai sunt singura... Imi amintesc de bucuria revederii Lui... Imi amintesc de cuvintele Lui... Imi amintesc de comportamentul lui in diferite situatii... Imi amintesc mereu si mereu de El, cu drag.
Sunt convinsa de un lucru si anume:
Daca nu ar purta neancetat pe Hristos in sufletul/trairea lui, nu as avea cum sa imi amintesc de el...
..............................................................................................
08.09.2010
Nu este un lucru nou ce as vrea sa va spun... sunt aceleasi cuvinte care incerc sa vi le transmit ori de cate ori am posibilitatea sa vorbesc cu dvs.
Sa rezum tot ce as vrea sa spun doar la un cuvant - ar suna simplu: "Multumesc!"...
Parca m-au parasit cuvintele care pana acuma m-au sprijinit... dar incerc sa rog simtamintele sa ma ajute...
E limpede ca ati fost o lumina venita in viata mea, in sufletul meu... Ce v-as putea spune si sa nu stiti?
Sunteti un minunat! Altceva - nu mai are importanta...