Viata Cuviosului Parintelui nostru Vasile cel Nou
In zilele dreptcredinciosilor imparati Leon cel Intelept (886-912) si fratele sau Alexandru (912-913), fiii imparatului Vasile Macedon (867-886), in al zecelea an al stapinirii lor, oarecare magistrati din partile Asiei, fiind trimisi cu porunca imparateasca, s-au intors de acolo in cetatea Constantinopol. Si mergind alaturi de niste munti neumblati si pustii, au vazut pe omul acesta, de care ne este acum vorba, adica pe fericitul Vasile, umblind prin pustie, imbracat in haine proaste, la chip strain si infricosat, ca un hranit prin pustie, si indata l-au prins. Apoi, minunindu-se de chipul lui cel strain, il socoteau ca este iscoada.
Deci legindu-l, s-au dus impreuna cu el la Constantinopol, unde, ducindu-se la imparati, le-au spus despre omul cel prins pe drum. Iar imparatul Leon, vazindu-l, l-a dat spre intrebare unui patriciu, ce se numea Samon, de neam agarean, ca sa ispiteasca cele despre dinsul cine este, de unde este si cum ii este numele. Deci, Samon patriciul, luind pe omul lui Dumnezeu, l-a dus in casa sa si, sezind cu toti sfetnicii sai, cu mindrie a poruncit sa aduca inaintea fetei sale pe fericitul.
Adus fiind inaintea lui, nu i-a dat vrednica cinste si inchinaciune. Si a zis catre dinsul Samon: "Cine esti, de unde esti si cum iti este numele tau?" Iar el nu i-a dat raspuns, ci statea, tacind si cautind cu ochi blinzi spre dinsul. Deci, a grait iarasi catre dinsul: "Spune-ne noua, de unde esti?" Sfintul a zis catre dinsul: "Dar tu cine esti si de unde esti?" Iar Samon i-a zis: "Noi pe tine te intrebam, cine esti si de unde vii? Iar cine sint eu, nu se cade tie a ma intreba. Dar de voiesti sa stii ceva despre mine, iti voi spune. Eu sint Samon patriciul si mai marele postelnicilor imparatesti. Deci, spune si tu, cine esti si de unde esti si ce fel iti este viata ta?"
Grait-a catre dinsul fericitul: "Eu sint strain, unul din cei ce petrec pe pamint". Zis-a catre dinsul Samon: "Bine zic aceia, dar, despre tine, ca esti iscoada si ai venit sa incerci stapinirea greceasca". Iar cuviosul la aceasta n-a raspuns nimic.
Multi din cei ce stateau inainte il intrebau, zicindu-i: "Cine esti?" Si nu le raspundea. Atunci a poruncit Samon sa aduca inaintea lui toiege verzi, vine de bou uscate si cele mai infricosate unelte, spre ingrozirea lui, ca doar s-ar teme si ar spune de unde este. Iar el, vazindu-le pe toate acelea, nu zicea nimic. Apoi a poruncit ca sa-l intinda patru insi si sa-l bata cu vine de bou, intrebindu-l cine este. Si fiind batut tare, sfintul nu le raspundea, ci rabda, tacind. Si pina intr-atit l-au batut, pina cind li s-a parut ca indata va muri. Apoi, luindu-l ca pe o birna, el neputind umbla, l-au dus si l-au aruncat in temnita.
A doua zi, neimblinzita fiara, Samon, sezind la judecata, a poruncit sa aduca pe cel inchis. Si ducindu-se trimisii, au aflat usile temnitei incuiate, iar pe acela stind afara sanatos cu trupul si asteptindu-i pe ei. Iar ei s-au mirat de aceasta foarte mult. Deci l-au intrebat pe el, zicind: "Spune-ne noua, cum ai iesit din temnita, fiind usile incuiate?" Dar fericitul n-a raspuns nimic si mergea cu ei, ca sa stea inaintea patriciului. Atunci unii dintre dinsii, alergind inainte, au spus lui Samon ceea ce se facuse, adica cum il aflasera in afara temnitei. Samon s-a mirat si toti cei impreuna cu dinsul, auzind unele ca acelea, si nu credeau cele spuse. Iar altii ziceau ca este vrajitor si cu farmece a facut o minune ca aceea. Samon patriciul il intreba pe sfintul cu dinadinsul si cu cercetare, ca sa spuna cine este. Iar cuviosul nu i-a dat raspuns. Deci Samon, miniindu-se foarte tare, a poruncit ca sa-l intinda pe pamint si sa-l bata cu toiege fara crutare, pina ce va spune cele despre sine, cine este si de unde este.
Deci l-au batut mult, incit sase toiege s-au sfarimat, iar el rabda vitejeste in mare tacere, neraspunzind nimic, incit se mirau toti de rabdarea si tacerea cea negraita a cuviosului. Si a zis Samon: "Stiu ca voieste sa se laude iscoditorul acesta si sa zica: "I-am biruit cu tacerea". Dar astfel ma jur, pe sanatatea singurilor mei stapinitori, ca nu-l voi lasa sa se laude si sa-si bata joc de noi".
Deci a poruncit sa-l bata toata saptamina aceea, in fiecare zi, dindu-i cite trei sute de lovituri cu bicele si trei sute de toiege. Iar el rabda acea muncire, tainuindu-si fapta buna care era intr-insul. Caci din tinerete se facuse monah si se dusese in pustie, unde s-a nevoit ani destui. In tot timpul nevointei sale in pustie avea viata aspra, hranindu-se numai cu verdeturi, umbla descult si imbracat cu haine proaste si nu voia sa spuna cuiva despre imbunatatita sa viata. Tacea, pentru ca zice Domnul nostru Iisus Hristos: Sa nu stie stinga, ce face dreapta ta. Pentru ca tot cel ce-si arata faptele sale cele bune, isi ia plata sa, adica lauda cea de la oameni, iar de vesnica slava se lipseste. Iar cel ce doreste viata vesnica, acela isi tainuieste inaintea oamenilor a sa fapta buna si, chiar de s-ar si bate, tace. Cu adevarat un om ca acela este mucenic.
Trecind saptamina aceea in care in toate zilele il bateau pe sfint, multe dureri a rabdat si, instiintindu-se Samon patriciul ca sfintul mucenic este intru nesupunere, iarasi a sezut la judecata si, punindu-l inainte, a cautat cu minie la dinsul si i-a zis: "Necuratule intre oameni, pina cind tainuiesti inselaciunea in inima ta? Spune-ne noua, cine si de unde esti?" Raspuns-a lui fericitul: "Cei ce fac in taina faptele urite, precum faci si tu, pe aceia cu adevarat se cuvine a-i numi mai necurati". Iar Samon de o vadire ca aceea de mare rusine s-a umplut incit, rusinindu-se de cei ce stateau inaintea lui si aprinzindu-se de minie si de iutime mare, a poruncit sa aduca curele si sa lege miinile cuviosului. Apoi, cu fringhii legindu-i tare coastele, iar piciorul lui cel drept legindu-l inapoi de coaste, sa-l spinzure de o grinda cu capul in jos intr-o camara; si cu inelul sau a pecetluit usa camarii aceleia. Deci astfel l-a lasat sa spinzure, pina ce va spune despre sine, cine si de unde este. Toti cei ce erau acolo cirteau in taina asupra lui Samon, miniindu-se si numindu-l ticalos pentru o muncire ca aceea ce se facea de dinsul omului celui nevinovat.
Stind sfintul astfel spinzurat trei zile si trei nopti, iar dupa trei zile mergind muncitorul si deschizind usa, l-a aflat pe mucenic spinzurat. Insa, vazindu-l la fata luminat, ca si cum nu patimise nimic rau, s-a mirat si mergind mai aproape de dinsul, a zis: "Cine si de unde esti? Au nu te-au invatat minte pe tine muncile acestea?" Iar fericitul neraspunzind nimic, a poruncit sa-l pogoare de pe grinda si sa-l dezlege.
Fiind dezlegat, sfintul a stat cu trupul sanatos, vindecindu-l darul lui Hristos si neavind nici o vatamare. Toti minunindu-se preamult, a zis Samon: "Au nu am zis bine ca omul acesta este fermecator? Pentru ca iata, nici cit de putin n-a bolit cu trupul; dar eu degraba ii voi dezlega puterea vrajitoriei lui. Chemati la mine pe hranitorul de fiare". Acela venind, i-a zis: "Sa pregatesti pentru dimineata un leu mai cumplit, nedindu-i astazi hrana cea rinduita, ca sa fie flamind; si vom vedea pe fermecatorul acesta, de-l va birui si pe leu". A doua zi s-a adunat multime de popor la priveliste si un leu groaznic s-a slobozit, racnind foarte tare de foame. Si ducindu-l acolo pe Sfintul Vasile, l-au aruncat la leu spre mincare; iar leul, vazind pe prea cuviosul, a inceput a tremura si, apropiindu-se, s-a culcat si se tavalea inaintea picioarelor lui, ca oaia fara de rautate, incit toti mirindu-se, strigau: "Doamne miluieste!"
Apropiindu-se cuviosul de leu, il netezea cu mina sa cea dreapta si, apucindu-l de ureche, l-a scos afara, strigind catre cei ce stateau inainte: "Iata oaia voastra, iata oaia". Dar o minune ca aceasta facindu-se, nicidecum n-a voit Samon cel de alt neam sa cunoasca si sa inteleaga ca omul cel muncit de dinsul este al lui Dumnezeu. Deci a poruncit ca noaptea sa-l inece pe sfint in mare.
Slugile, luind pe mucenic intru a treia straja de noapte, l-au dus cu o corabioara pe mare si intru adinc aruncindu-l legat, s-au intors. Iar cu porunca lui Dumnezeu, Cel ce pazeste pe sfintii Sai, indata doi delfini din mare luind pe cuviosul pe spatele lor, l-au scos la malul ce se numea Evdomi, si era acela al saptelea inaintea Constantinopolului. Acolo l-au pus pe uscat; si, deodata, i s-au dezlegat miinile si picioarele. Deci sfintul, sculindu-se, s-a dus in cetate. Dar inca nu erau deschise portile cele de aur si a sezut linga ele, vrind sa se odihneasca putin. Intr-acea vreme a venit acolo un om care era cuprins foarte tare de boala frigurilor si a sezut aproape de sfintul, tremurind si suspinind de durere.
Facindu-i-se mila cuviosului, si-a pus mina pe dinsul si, rugindu-se, l-a tamaduit. Iar omul, vazindu-se tamaduit, a cazut la picioarele cuviosului si-l ruga sa mearga cu el in casa lui. Omul acela era unul din cei mai mici cetateni, cu numele Ioan; si a mers cuviosul cu el, bucurindu-se. Iar Ioan cu sotia sa l-au primit cu dragoste si, fiind vremea prinzului, au pus masa si au mincat, veselindu-se. Iar Ioan a spus femeii sale cum l-a tamaduit cuviosul prin chemarea numelui lui Hristos si s-a bucurat femeia foarte de un oaspete ca acela, ca s-a invrednicit a primi pe placutul lui Dumnezeu in casa sa. Pentru ca era si aceea foarte iubitoare de Hristos si de straini si petreceau intru frica lui Dumnezeu; iar numele ei era Elena.
Dupa aceea, Ioan si Elena, femeia lui, au inceput a-l ruga pe sfintul sa le spuna cine si de unde este? Raspuns-a sfintul: "De unde sint nu se cade acum a spune, ci mai pe urma veti sti; iar acum voiesc sa ma duc pentru rugaciune in Minastirea Icoanei celei nefacute de mina, a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, care singura de sine s-a zugravit". Si sculindu-se s-a dus, urmindu-l Ioan. Apoi savirsind acolo rugaciunile sale, s-a intors in casa lui Ioan pentru rugamintea aceluia. Si suparau Ioan si sotia lui pe sfintul, cu rugamintea sa le spuna cele despre sine. Iar el a zis: "Eu sint acela pe care Samon patriciul l-a aruncat in adincul marii. Dar Domnul meu Iisus Hristos, Caruia Ii slujesc din tineretile mele, precum stie, m-a pazit nevatamat". Si le-a spus cum il cheama si apoi toate pe rind, cite i-a facut patriciul imparatesc. Iar ei se minunau, caci auzisera despre dinsul si mai inainte cum l-a muncit Samon si cum nu l-a vatamat fiara, pentru ca strabatuse vestea despre minunea aceea prin toata cetatea. Apoi il rugara sa petreaca cu dinsii in casa lor in toata vremea vietii sale; si placuta i-a fost aceea sfintului.
Deci i-au pregatit o casa de rugaciune si sfesnic unde inalta cele obisnuite lui Dumnezeu. Si cine poate sa spuna izvoarele lacrimilor lui pe care le varsa in rugaciuni catre Dumnezeu? Cine va numara plecarea genunchilor lui? Cine va povesti privegherile cele de toata noaptea? Pentru ca fara de somn petrecea toate noptile. Dar inca si obiceiurile lui cele bune cine le va spune cu de-a-manuntul? Spre minie niciodata nu s-a miscat, fiind ca un stilp neclintit; era blind ca un alt Moise si David, linistit ca Iacob, iar milostiv mai mult decit Avraam. Pentru ca acela din multa sa bogatie facea milostenie, iar acesta din saracia sa pentru Dumnezeu, facea mult bine saracilor. Pentru ca ceea ce i se dadea de iubitorii de Hristos, indata impartea la cei ce nu aveau.
Locuind Sfintul Vasile la acel iubitor de Hristos, Ioan, au inceput, dupa putine zile, a veni la dinsul oamenii, unii pentru folos, iar altii aduceau pe bolnavii lor pentru tamaduire; pe acei bolnavi cuviosul, punind miinile sale si facind rugaciune, ii tamaduia cu darul lui Hristos. Si s-au preamarit numele si viata lui Vasile in acea cetate, incit multi, nu numai din popor, ci si din cetateni, veneau la dinsul. Avea inca si darul mai inainte-vederii, si fiecaruia ce venea la dinsul, mai inainte ii vedea faptele cele tainu-ite, ori bune ori rele. In singuratate, mustrind pe cei sanatosi, pe multi i-a ridicat spre pocainta. Si mai inainte vedea cele ce vor fi si inainte le spunea prooroceste, precum va povesti cuvintul.
Murind imparatul Leon, apoi si Alexandru fratele lui sfirsindu-se dupa un an, a ramas la imparatie Constantin, fiul lui Leon, cel numit Porfirogenitul, cu maica sa Zoe (913-959). Dar, de vreme ce Constantin era inca foarte mic, i-au pus pazitori si rinduitori imparatiei pe Nicolae, patriarhul Constantinopolului si pe Ioan, pazitorul palatului, care se poreclea Garida. Acelora le era incredintat ca sa indrepteze toate lucrurile imparatesti, pina ce imparatul cel tinar va veni in virsta. Intr-acea vreme au navalit barbarii asupra tarii grecesti si pustiau pamintul imprejurul Constantinopolului, incit nu era cine sa stringa putere de oaste si sa iasa la razboi impotriva barbarilor ce navalisera. Imparatia greceasca era in tulburare si in primejdie mare, iar poporul Constantinopolului striga asupra patriarhului Nicolae, ca nu poarta bine grija si nu rinduieste bine imparatia.
Atunci Nicolae, sfatuindu-se cu ceilalti boieri mari, a scris voievodului Rasaritului, cu numele Constantin, ce se poreclea Duca, sa vina in cetatea imparateasca si sa primeasca sceptrul impreuna cu Constantin, tinarul imparat, care era crescut in palatul imparatesc si, ca un barbat tare si viteaz in razboaie, sa navaleasca impotriva celor de alt neam. Pentru ca barbatul acela, Constantin Duca, era foarte viteaz si ostas nebiruit, infricosat potrivnicilor, care lucru si singuri de multe ori l-au marturisit. Caci vedeau iesind foc din armele lui Constantin si din narile calului sau, pornind asupra lor, arzindu-i si izgonindu-i, incit nu puteau sa stea impotriva fetei lui. Constantin tainuia acel dar ce-i era dat de la Dumnezeu, pentru ca zicea: "Dormind eu in tineretile mele, mi-a stat inainte o femeie prealuminoasa, cu porfira imparateasca imbracata si cu un cal de foc linga dinsa. Iar pe acel cal erau arme de foc si ma silea sa ma inarmez cu acele arme de foc si sa incalec pe acel cal infricosat, nevrind eu si temindu-ma. Dupa ce am facut aceea, a zis catre mine: "Sa se teama de tine vrajmasii lui Dumnezeu si hulitorii Fiului Meu si ca ceara sa se topeasca de la fata ta!" Aceasta zicindu-mi, s-a dus".
Aceasta spunea despre sine barbatul acela, la care, daca a venit scrisoarea patriarhului pentru primirea imparatiei, el se lepada, zicind ca e nevrednic a fi la o stapinire inalta ca aceea. Dar patriarhul si toata suita au trimis iarasi scrisori la dinsul, chemindu-l la imparateasca vrednicie, iar el le-a scris inapoi:
"Nu mi se cade mie sa fiu cu unsul Domnului, cu imparatul, desi este mic cu anii, si a gresi Dumnezeului meu; si inca ma tem ca nu cumva vreo inselaciune si mestesug sa se afle intre voi si ma veti pierde pe mine". O scrisoare ca aceea primind de la dinsul patriarhul si boierii din Constantinopol, au trimis a treia oara la dinsul, fiecare deosebit scriindu-si al sau juramint, jurindu-se pe cinstitul lemn al facatoarei de viata Crucii Domnului, ca nu cu suflete inselatoare, ci cu drepte inimi il chemau la imparatia tinarului imparat. Iar el, crezind juramintul lor, a venit la Constantinopol cu casnicii sai, unde l-au intimpinat boierii si cetatenii cu multa slava si cinste.
Intrarea lui in cetate s-a facut dimineata, pe cind rasarea soarele. Si i s-a facut un semn, nu bun, vestindu-i dinainte moartea prin ucidere, pentru ca, soarele stralucind luminos, o ploaie mica a cazut, iar picaturile care cadeau pe pamint erau singerate. Iar patriarhul Nicolae si cu sfetnicii lui, vazind venirea si cinstita intimpinare de catre popor a lui Constantin Duca, si-au schimbat intr-alt fel sfatul si i-au inchis intrarile imparatiei, nelasindu-l sa mearga la imparat si la maica acestuia. Iar el si-a pus cortul sau linga priveliste, la alergarea cailor. Si veneau la dinsul boierii cei mari si cetatenii inchinindu-se lui, numindu-l imparat. Iar unii din boierii care se cunosteau cu Sfintul Vasile si aveau dragoste catre dinsul, mergind la el, il intrebau deosebit cum are sa fie sfirsitul acelui lucru ce s-a inceput. Sfintul, plingind, le spunea ca nu vor trece trei luni si va fi sfirsit singerat lui Constantin Duca, cel chemat la imparatie, si tuturor celor ce se tin de dinsul. Spunind acelea, fericitul se tinguia nemingiiat si neincetat, pina la slabire.
Deci aceia, inchizindu-se in casele lor, petreceau in tacere, neiesind nicaieri si asteptind cu frica sfirsitul cel proorocesc. Doi frati dintr-un pintece ai unui boier mare, amindoi cu cinstea protospatari, au mers la sfintul si l-au intrebat, zicind: "Oare bine este ca sa mergem la imparatul, cel nou-numit, si sa-i slujim?" Iar sfintul le raspundea cu lacrimi: "Fiilor, sa nu mergeti acolo, ca de veti fi impreuna cu dinsul, apoi unul cu ucidere de sabie va muri, iar altul taierea urechilor si a nasului va patimi si de ris va fi la cei ce-l vor vedea, in toata viata sa". Aceia, nebagind in seama cuvintele sfintului, s-au dus la priveliste si cu cel nou-numit imparat s-au facut una.
Dupa doua luni, Constantin Duca, cel chemat la imparatie cu juramintul patriarhului si rugamintile a toata boierimea, vazindu-se amagit si batjocorit, nu s-a razbunat pentru aceasta, el, ca unul ce era viteaz in razboaie si avea dupa dinsul multime de ostasi si de popor. Pentru ca putea, cu puterea ostasilor si a poporului, sa sfarime portile imparatesti incuiate si sa intre, sau sa inconjoare cetatea mult timp si sa nu le slobozeasca cele de trebuinta pentru hrana, si atunci singuri ar fi cautat mila de la dinsul, si intrarea iarasi i-ar fi fost libera. Insa el, fiind barbat dreptcredincios si temator de Dumnezeu, nu voia ca pentru dinsul sa patimeasca cineva rau, nici nu cauta ca prin singeroasa cale sa se suie la treapta imparateasca. Spre Dumnezeu punindu-si nadejdea si spre juramintul patriarhal si boieresc inca nadajduind, s-a sfatuit cu ai sai sa mearga fara razboi si fara arme intru cele imparatesti, cu pace, prin portile de arama, rupindu-le, pentru ca erau tare incuiate, si zicea: "De ne vor primi cu blindete bine va fi, iar de ne vor ucide, vor da pentru noi raspuns la Dumnezeu, inaintea Caruia o sa ne judecam, caci cu rugaminte si cu juraminte, chiar nevrind noi, ne-au amagit".
Acestea zicind, a pus juramint asupra tuturor celor ce erau cu dinsul, ca sa nu indrazneasca nici unul sa-si scoata sabia sau sageata in arc sa puna asupra celor ce se impotriveau lor, caci -zicea el - nici o picatura de singe a unui crestin sa nu se verse pentru el. Asa sfat facind si juramintul intarindu-l, au pornit spre portile cele de arama. Dupa ce cu sila le-au deschis si mergeau incet spre palatele imparatesti, indata, din porunca patriarhului si a sfetnicilor lui, sagetatorii pregatiti pentru aceea au inceput a sageta impotriva lor si a rani pe multi; iar pe Duca l-au ranit tare in coasta, sub mina dreapta, si a cazut la pamint, gemind de durere.
Apoi, cei de prin palat inarmati, a caror multime era adunata pentru aceea, au pornit cu sabiile asupra celor ce intrau cu pace si nu se luptau impotriva lor si au inceput a-i taia ca pe niste mladite. Deci au omorit pe Constantin Duca, pe fiul sau si pe multi altii, iar pe ceilalti care apucasera sa fuga, i-au prins vii si intr-acelasi ceas i-au muncit pe dinsii; pe unii taindu-i in doua, pe altii spinzurindu-i pe lemn inaintea portilor cetatii, iar altora taindu-le nasurile, urechile si vinele. Au cazut atunci cu Constantin Duca, ca la trei mii de barbati nevinovati. Atunci si acei doi frati proto-spatari, care venisera la Sfintul Vasile, au patimit dupa proorocia cuviosului, pentru ca unuia dintre dinsii i s-a taiat capul, iar altul a suferit taierea urechilor si a nasului.
Dupa aceea, lui Duca cel ucis ostasii i-au taiat capul, asemenea si fiului sau, si le-au dus la patriarhul Nicolae si la sfetnicii lui. Patriarhul a dat daruri celor ce au ucis pe Constantin, iar capul lui a poruncit sa-l poarte in sulita prin toata cetatea, spre batjocura, iar trupurile celor ucisi de sabie sa le arunce in mare. O varsare de singe nedreapta ca aceea s-a facut atunci in Constantinopol, spurcindu-se cetatea cu singe de barbati nevinovati, care, ca singele lui Abel, striga din pamint catre Dumnezeu, contra ucigasilor. Astfel, nu de sabia vrajmasilor celor de alt neam, ci de sabia celor de o credinta si un gind, fiind prieteni si frati, a cazut puternicul voievod Constantin Duca, cel numit de dinsii imparat. Ostasul cel slavit cu vitejia, placutul lui Dumnezeu si iubitul poporului, a pierit de juramintul oamenilor celor calcatori de juramint si fara de socoteala. Insa sufletul lui cel drept s-a salasluit in sinul dreptului Avraam; asemenea si sufletele celorlalti care au patimit cu dinsul s-au invrednicit milei lui Dumnezeu.
Acest lucru s-a adeverit cu o minune ca aceasta: Deasupra trupurilor celor care spinzurau, s-au vazut in toate noptile pogorindu-se stele peste capetele lor, stralucind prealuminos, pina la rasaritul soarelui. Aceasta cu dovedita insemnare arata ca au patimit cu nevinovatie si ca sufletele lor sint salasluite in luminile sfintilor. Si acestea s-au zis spre aratarea proorocescului duh care era in Cuviosul parintele nostru Vasile, ca cele ce el mai inainte le-a proorocit, asa s-au si intimplat. Dar iata inca si altele asemenea celor dintii proorocii ale lui.
Roman patriciul, fiind ridicat pentru ocirmuirea imparatiei impreuna cu tinarul imparat Constantin Porfirogenitul, i-a dat de sotie acestuia pe fiica sa, Elena, dupa ce acesta a venit in virsta. El avea si alt ginere, ce se numea Saronit, cu dregatoria patriciu, care se mindrea cu slava si cu bogatia sa si gindea viclesuguri in inima sa, adica cum ar putea pierde pe imparatul Constantin, ca sa rapeasca imparatia pentru el.
Aproape de curtea lui Saronit era casa acelui iubitor de Hristos, Ioan, la care locuia Cuviosul Parintele nostru Vasile. Vazind sfintul cu ochii sai mai inainte vazatori gindul cel viclean al lui Saronit, zicea in sine: "Vad pe ticalosul acesta ce fel de sfaturi impotriva lui Dumnezeu alcatuieste in inima sa. Dar voi merge si-l voi mustra, ca doar se va lasa de pornirile sale nebunesti".
Intr-una din zile, cind Saronit iesea calare de la casa sa cu multa mindrie si mergea spre imparatestile palaturi, trecea si Sfintul Vasile pe cale si a inceput a grai cu mare glas catre dinsul: "Pentru ce inima ta gindeste cele viclene impotriva mostenirii lui Hristos? N-ai sa ai parte de soarta imparateasca! Inceteaza si nu te osteni in zadar, ca nu vreodata sa se minie asupra ta Domnul, ca vei pierde ceea ce ti se pare ca ai, adica cinstea patriciei".
Saronit, auzind acestea, s-a umplut de mare minie si, repezindu-se asupra lui, l-a batut peste cap cu biciul ce-l avea in miini, facindu-i multe rani si ocarindu-l cu cuvinte dosaditoare, apoi s-a dus in calea sa. Fericitul Vasile, suferind cu rabdare bataile, a doua zi iarasi l-a intimpinat pe cind iesea din casa si cu aceleasi cuvinte l-a mustrat ca si ieri. Atunci Saronit a poruncit slugilor sale sa-l prinda pe sfintul si sa-l duca la casa sa pina ce se va intoarce de la palatele imparatesti. Dupa ce s-a intors, a poruncit sa prega-teasca toiege spinoase si, punind inaintea sa pe sfintul, a zis catre dinsul: "Spune-mi, raule batrin, ce diavol te-a indemnat sa ma intimpini cu astfel de indrazneala si sa graiesti asupra mea unele ca acelea inaintea tuturor? Nu stii oare ca sint ginere imparatesc si ma gasesc cel dintii in palaturile imparatesti? Apoi ca am si bogatie nenumarata ca nisipul de pe marginea marii, am slugi, averi si sate, multime nespusa de turme, argint si aur nenumarat, inca si slava imi este mare si mi s-a dat cinste de la Dumnezeu, de la imparati si de la toti boierii? Iar tu, fiind cel mai prost batrin si cersetor sarac, cum ai indraznit a ma dosadi inaintea a tot poporul cu niste cuvinte ca acelea, ocaritoare si mustratoare? Spune-mi mai inainte, pina nu te voi da la moarte!"
Fericitul ii raspunse: "Socotesti oare ca este tainuita inse-laciunea si viclenia pe care o ascunzi in inima ta? Singur Domnul mi-a descoperit ca gindesti sa indraznesti ceva asupra imparatiei. Dar sa parasesti acea necuvioasa dorinta si sa nu cugeti rele asupra unsului Domnului, pentru ca iti marturisesc ca, de nu te vei lasa de acel rau sfat, se va minia Domnul rau asupra ta si-ti vei pierde pomenirea ta de pe pamint".
Atunci nebunul Saronit, aprinzindu-se de minie si schim-bindu-se la fata, a poruncit sa-l intinda pe sfint la pamint si sa-l bata cu toiege fara crutare, zicind catre slugi: "Bateti-l bine, pina ce se va izgoni dintr-insul duhul proorociei celei mincinoase". Si batura pe sfint ca pe un lemn nesimtitor, caci nimic nu raspundea, nici trupul nu misca, nici nu se vaita, nici altceva nu se auzea, decit numai bataia toiegelor. Apoi, poruncind sa inceteze, a inchis pe patimitor intr-o inchisoare strimta. A doua zi, scotindu-l, l-au batut iarasi fara mila cu vine de bou, l-au legat si l-au inchis.
A treia zi, prinzind si imbatindu-se, l-a scos iar pe sfintul si a poruncit ca sa-l bata cumplit cu betele si, pe cind il batea, usile casei lui Saronit erau deschise. Iar femeia cea binecuvintata, Elena, sotia lui Ioan, trecind pe acolo si vazind ca-l batea pe Cuviosul Vasile, a alergat repede in casa aceea si a cazut peste sfintul care era batut si, strigind cu amare lacrimi, a zis: "Pe mine pacatoasa sa ma bateti, iar pe acesta, care este lumina mea, parintele meu cel duhovnicesc si pastor, lasati-l! Pe mine sa ma ucideti in locul lui, iar pe el eliberati-l!" Iar Saronit, omul cel cu narav de fiara, a zis cu minie catre slujitori: "Bateti-o si pe aceasta, de vreme ce asa doreste, caci socotesc ca este desfrinata lui". Si au batut-o atit, incit o credea ca este fara suflet.
Apoi a poruncit s-o ia de picioare si s-o traga afara din curte ca pe un ciine mort. Iar cuviosului parinte, legindu-l cu o curea si spinzurindu-l, i-au facut pina la cinci sute de rani, batindu-l cu vine de bou; si toate le rabda vitejeste sfintul, intarindu-l Dumnezeu. Apoi, dezlegindu-l, l-a inchis iarasi in temnita.
In acea noapte, Saronit a avut un vis, insemnindu-i inainte pierzarea. Visul era in acest chip: I se arata un stejar foarte inalt si cu multe ramuri, in al carui virf un corb isi avea cuibul si isi acoperea puii cu aripile sale. Apoi a vazut pe doi oameni oarecare ce venisera la stejar cu topoarele, voind sa-l taie, si graiau unul catre altul: "Corbul acela, mult croncanind, nu lasa pe imparat sa doarma in pace!" Celalalt raspunse: "Dar si pe iubitul lui Dumnezeu, Vasile, rau l-a muncit". Apoi incepura a taia copacul. Si dupa ce a cazut la pamint, unii alergau imbracati cu vechi rupturi si luau ramurile cele cazute din copac si le aruncau in foc. Acolo a mai vazut si pe Cuviosul Vasile, stind linga copacul cel taiat si zicind: "Tot lemnul care nu face rod bun il taie si se arunca in foc". Apoi, intorcindu-si cuviosul catre dinsul vorba, a zis: "Nu ti-am zis oare, sa-ti lasi socotinta ta cea rea, ca sa nu pierzi si acea inaltime pe care o ai?"
Desteptindu-se din somn, ticalosul Saronit s-a simtit rau bolnav si, socotind in sine vedenia aceea, ii veni frica si mihnire. Deci a trimis indata de a dezlegat pe sfintul din legaturi si l-a eliberat. Apoi, ducindu-se cuviosul la locuinta sa si vazindu-l Ioan s-a bucurat foarte; dar vazindu-i ranile cele cumplite, plingea. Ase-menea si toti cei ce iubeau pe sfintul, auzind ca este liber, s-au adunat in casa lui Ioan, bucurindu-se si plingind. Iar sotia lui Ioan, fericita Elena, dupa acea nemilostiva bataie, bolind, degraba s-a sfirsit. Dar si ticalosul Saronit nu s-a mai sculat din boala sa, pentru ca in acele zile a murit si s-a implinit ceasul aceluia si proorocia Sfintului Vasile.
Nu dupa multa vreme, dreptcredinciosul si bunul barbat Ioan, care slujea cuviosului, s-a dus catre Domnul si a ramas Sfintul Vasile singur, in casa aceluia. Si veneau in toate zilele multi, aducindu-si bolnavii lor, iar sfintul ii tamaduia pe dinsii cu rugaciunea sa. Asemenea si multime de saraci alergau la fericitul, pentru ca le impartea lor toate cele aduse lui de la iubitorii de Hristos si nu lasa la sine nimic pina a doua zi. Dupa aceasta, un cetatean oarecare dreptcredincios si iubitor de Dumnezeu, anume Constantin, socotit ca barbar, a poftit cu rugaminte multa si cu lacrimi pe Cuviosul Vasile sa vina la dinsul si sa locuiasca in casa lui si i-a pregatit chilie deosebita si linistita. Si, precum oarecind sumaniteanca Sfintului Prooroc Elisei, tot astfel barbatul acela a pregatit placutului lui Dumnezeu, Vasile, pat, masa, scaun si sfesnic si l-a incredintat uneia din batrine, cinstita si imbunatatita, care de multi ani petrecea in vaduvie curata si de Dumnezeu placuta, cu numele Teodora, ca sa-i slujeasca omului lui Dumnezeu. Iar cind venea cineva, vrind sa-l vada pe sfintul si sa vorbesca cu el, aceea vestea fericitului pentru cei ce veneau. Iar el, din chilie mergind in casa Teodorei, primea pe cei ce veneau.
Deci in toate zilele mergea in casa Teodorei, primind si invatind pe cei ce veneau, tamaduind bolnavii si mingiind pe cei saraci ce se adunau la dinsul, cu darea celor de trebuinta. Iar seara Sfintul Vasile se ducea in chilia sa ca sa-si savirseasca obisnuitele lui rugaciuni catre Dumnezeu. Si se facuse numele lui slavit in tot Constantinopolul si se cinstea nu numai de mireni, ci si de cei duhovnicesti. Caci il cercetau multi monahi, preoti si arhierei si primeau folos si ajutor de la dinsul. Iar domnii si boierii cu rugaciuni chemau pe sfintul in casele lor, ca sa cerceteze pe cei bolnavi si sa faca rugaciune pentru dinsii. Si oriunde mergea sfintul la bolnavi, indata isi punea pe dinsii miinile si cu rugaciu-ne ii tamaduia si izgonea diavolii cu cuvintul, apoi obiceiurile cele rele ale oamenilor le indrepta si-i povatuia la fapta buna, invatindu-i nu numai cu cuvintele izvoritoare de miere, ci uneori si mustra pe cei ce greseau, pentru ca toate aratate ii erau lui de Dumnezeu, Vazatorul a toate.
Odata, fiind chemat la palatul imparatesc, l-a mustrat pe imparatul Roman (920-944), in deosebit loc, pentru iubirea cea mare de argint si pentru tulburarea spre femei, caci multe avea. Iar imparatul nu numai ca nu s-a miniat asupra lui, ci a primit cu blindete mustrarea aceea si s-a fagaduit sa-si indrepte viata. Asemenea si pe Anastasia, patricia cea mai mare, mustrind-o pentru greselile ce i se intimplasera ei in taina, a ridicat-o spre pocainta si sfirsitul ei mai inainte, vazindu-l, i l-a vestit.
Imparatesei Elena, sotia imparatului Constantin Porfirogenitul, i-a proorocit ca va naste o fiica, iar dupa aceea un fiu, care va creste si va imparati; lucru care s-a si intimplat. Si i-a dat lui imparateasa aur mult, insa nu voia a se atinge de el. Atunci imparateasa l-a jurat cu numele Preasfintei Treimi, ca sa ia cit va voi. Iar sfintul, luind trei galbeni cu degetele sale, i-a dat batrinei slujitoare Teodora, care sta acolo. Iar unii din cei ce stateau inaintea imparatesei, ziceau sfintului: "Da, parinte, mai mult batrinei aceleia!" Raspuns-a lor sfintul: "Fiilor, nu ne trebuie multi spini, ca impung cu adevarat miinile noastre". Iar imparateasa a zis catre dinsul: "Cu adevarat, cinstite parinte, tu ai iubit pe Hristos din toata inima ta si te-ai facut strain de desarta lume; pomeneste-ne in rugaciunile tale cele primite!" Si l-a liberat cu pace.
In acea vreme, s-a cunoscut cu Sfintul Vasile un oarecare mirean, anume Grigorie, si i s-a facut ucenic si singur vazator al nevointelor lui celor multe, iar dupa aceea si scriitor al vietii lui, pe care a scris-o foarte pe larg, aici punindu-se pe scurt. Acest Grigorie, cind a mers intii la Sfintul Vasile, s-a auzit pe nume chemat, desi niciodata nu-l vazuse, nici nu-l stiuse. Pentru ca era indestulat darul proorociei in fericitul batrin si nu numai lucrurile cele nestiute, ci si gindurile inimilor omenesti prin descoperire dumnezeiasca le vedea; pentru ca ii spunea lui Grigorie toate cite acela le gindea in sine. Pe o monahie oarecare mincinoasa, care petrecea in necuratie si in vraji, a mustrat-o si i-a spus inainte faradelegile ei cele tainuite si pierzarea ei.
Un preot venind sa-l cerceteze pe sfintul, i-a adus ca dar niste mere; iar cind prinzeau, gindea in sine preotul citi banisori a cheltuit cu merele. Atunci i-a zis sfintul: "Ce gindesti, frate, nestiindu-ti cheltuiala pentru poame? De la mine sa stii, nu-ti mai osteni gindul tau, ca zece banisori ai dat pentru mere". Iar preotul, auzind aceea, s-a cutremurat, minunindu-se de mai inainte vederea batrinului si binecuvinta pe Dumnezeu ca are un placut al Sau ca acela, in zilele acelea.
Un circiumar cunoscut al sfintului, vazindu-se pe sine ca ajunsese sarac, a mers la cuviosul, poftindu-l sa-i cerceteze casa lui, ca, prin venirea si prin rugaciunile sfintului, sa i se binecuvinteze pivnita lui. Mergind sfintul, l-a primit circiumarul precum se cadea si a chemat la masa pe multi saraci. Dupa aceea l-a bagat in pivnita, ca sa-i binecuvinteze vasele cu vin. Iar cuviosul batrin, binecuvintindu-i vasele, a mers la un vas ce incapea in el ca la cincisprezece masuri de vin si a zis catre circiumar: "Cu adevarat, frate, toate vasele tale le-am binecuvintat in numele lui Iisus Hristos, iar acest vas il voi sfarima".
Insa circiumarul il ruga pe sfint, zicind: "Nu, parinte, nu-l sfarima, ci il binecuvinteaza si pe acela, caci imi vad negustoria mea scazuta si sint mult dator si ma tem ca sa nu cad in cea mai de pe urma saracie".
Grait-a sfintul: "Eu toate acestea le stiu, insa vasul acesta il voi sfarima, ca din mari primejdii sa te izbaveasca pe tine; caci pentru aceea am si venit aici". Iarasi a zis circiumarul: "Capul meu mai bine sa-l sfarimi, parinte, decit vasul acesta". Sfintul, vazind o despicatura groasa care era acolo, a luat-o si a inceput a sfarima vasul acela. Iar dupa ce s-a spart vasul, s-a varsat o multime de vin, iar cei ce stateau acolo cu mihnitul circiumar, vecinii si prietenii lui, vazind ceea ce se facea, au inceput a cirti, gindind intru ei hule asupra fericitului parinte. Cuviosul, intelegind cu duhul cirtirea si gindul lor, a luat o trestie ce se intimplase acolo si, bagind-o in fundul vasului, pentru ca mai avea inca putin vin, a scos de acolo un sarpe lung de trei coti, umflat, si a zis catre toti: "Pentru ca ma huliti, o, fiilor, in inimile voastre, ca si cum as fi facut ceva rau? Vedeti sarpele acesta? Citi, nestiind, ar fi baut din vinul acesta, ar fi murit, si in cita primejdie ar fi cazut omul acesta! Oare cu placere v-ar fi fost daca s-ar fi intimplat asa? N-am facut bine, stricind vasul?" Zicind acestea, sfintul, a aruncat sarpele la pamint. Iar circiumarul si cei ce erau cu dinsul, cazind la cinstitele lui picioare, isi cereau iertare si, din ceasul acela, s-a binecuvintat casa acelui circiumar cu toata indestularea de ajuns, prin rugaciunile Cuviosului Vasile.
O femeie, cu numele Teodotia, tinind in miini un copil ca de patru ani, s-a dus la cuviosul, inchinindu-se si cerind rugaciuni catre Dumnezeu, deoarece pruncii care se nasteau dintr-insa dupa trei ani mureau si acela pe care il avea pe miini era bolnav. Unele ca acestea spunind femeia aceea, copilul a inceput a plinge si a cere piine. Iar cuviosul batrin luind o bucatica de piine a dat-o pruncului si, zimbind, l-a intrebat cum ii este numele. "Leon ma numesc". Apoi a zis catre maica: "Pentru multa dragoste si osirdie pe care o ai catre Preacurata Fecioara, Nascatoarea de Dumnezeu, mergind totdeauna la biserica ei, care se numeste Odighitria, Dumnezeu iti daruieste pe pruncul acesta intreg si sanatos si-l vei vedea crescut bine in invatatura cartii, monah si cleric si mult te vei bucura de el. Caci va fi bun la obiceiuri, intelept, cinstit si slavit, pentru ca Domnul il va pazi. Iar ceilalti prunci, citi vei mai naste, vor patimi asemenea ca cei dintii". Femeia, inchinindu-se sfintului, s-a dus si toate acelea s-au implinit mai pe urma dupa proorocia sfintului.
Odata a venit la sfintul un om oarecare cunoscut lui si cerea de la dinsul binecuvintare de cale, fiindca avea sa se duca in partile Rasaritului, fiind trimis de stapinul sau pentru o trebuinta oarecare. Cuviosul, uitindu-se in fata lui cu dinadinsul si vazind mai inainte cele ce aveau sa i se intimple in cale, a zis: "Riul Helidon este infricosat, insa se va imblinzi pentru pacatosul Vasile". Graind acestea, nimeni n-a inteles ce a zis. Omul acela a plecat in calea sa, iar cind era prin partile Rasaritului s-a intimplat in cale un riu, pe care nu-l stia, pentru ca nu umblase niciodata pe calea aceea. Si era riul acela lat ca de douazeci de stinjeni si atit de repede, incit pasarea abia putea sa zboare. Si stind pe mal, omul acela cauta un loc, apoi, indraznind, a mers calare, voind sa treaca in partea cealalta, dar indata l-a luat repezeala riului si-l ducea prin mijloc spre mare; si era in mare frica si in primejdie de moarte, fiind aproape sa se inece. Atunci a strigat de frica, zicind: "Doamne, ajuta-mi, pentru rugaciunile Cuviosului Parintelui nostru Vasile!" Abia a sfirsit cuvintul acela si indata a vazut pe Sfintul Vasile umblind pe riu si certind repeziciunea apei, apoi a luat calul de friu, l-a trecut pe celalalt mal si s-a facut nevazut. Iar omul, scapind de inecare, a multumit lui Dumnezeu si Cuviosului Vasile, placutul Lui.
Ajungind apoi intr-un sat oarecare, a poposit si a intrebat de riu, cum se numeste. Si i-au spus oamenii ca se numeste Helidon, adica rindunica, pentru ca se aseamana cu repeziciunea zborului rindunelei, si pe multi care n-au stiut sa treaca pe el i-a dus in mare si i-a inecat. Atunci omul si-a adus aminte de cuvintul cuviosului care i-a zis cind l-a liberat pe cale: "Riul Helidon este infricosat, dar se va alina pentru Vasile". Atunci a strigat: "Slava Tie, Doamne, slava Tie! Inca una poftesc de la Tine, Stapine; ma rog sa ma invrednicesti ca iarasi sa vad pe placutul Tau si sa sarut cinstitele lui carunteti!" Dupa aceea, intorcindu-se din cale, s-a dus la cuviosul si a cazut la picioarele lui, multumindu-i si spunindu-i cele ce i se intimplasera, adica cum a aratat Dumnezeu spre dinsul mila Sa, prin rugaciunile lui cele sfinte.
Cel mai sus pomenit Grigorie, mireanul, era iubit de sfintul, de vreme ce tinarul era imbunatatit in feciorie, in curatie si in pustnicie, petrecindu-si viata ca si monahii in casa sa intre mireni, cu averea care ii ramasese de la parinti. Acela se ducea adeseori la Cuviosul Vasile si, invatind din buzele lui cele de miere curgatoare, s-a invrednicit a se numi ucenic. El avea deosebita dragoste si credinta catre Sfintul intiiul Mucenic Stefan si alerga la biserica lui si o infrumuseta cu buna podoaba. Si era un sat in partile Traciei, aproape de cetatea Randist, unde voia sa se duca la vremea secerisului, pentru adunarea rodurilor; si a venit mai intii la cuviosul invatator si a luat binecuvintare pentru cale. Apoi a intrat in biserica intiiului mucenic si cu genunchii plecati s-a rugat mult, privind la sfinta lui icoana. Iar la sfirsit a zis: "Iata, vad cale departata pe uscat si pe mare. Deci tu, o, Sfinte intiiule Mucenice Stefane, pazeste-ma in calea aceasta de toata rautatea si, precum am slujit dupa puterea mea sfintului tau lacas, asa si tu, dupa darul cel dat de la Dumnezeu, sa-mi fii in toata primejdia acoperitor, ajutator si de grija purtator". Astfel rugindu-se, s-a dus.
Mergind el, i s-a intimplat de a gasit un briu la o gazda unde se odihnise, avind pret de doi galbeni, pe care il pierduse fiica celui cu casa. Cercetind casnicii gazdei despre briu, intrebind si pe oaspeti despre dinsul, Grigorie, prin indemnarea diavoleasca, a tainuit briul, zicind in sine: "Cei ce au pierdut briul sint bogati, iar eu il voi vinde si, pentru mintuirea lor, voi imparti pretul la saraci". Apoi, calatorind inainte pe calea apucata, a pierdut briul sau cel adevarat, fiind asemenea de doi galbeni, impreuna cu punga in care erau patru galbeni, cit putea sa-i ajunga pe cale, si s-a mihnit foarte de aceea. Atunci i s-a aratat in vis Cuviosul Vasile, aratindu-i o ulcica stricata si zicindu-i: "Vezi vasul acesta sfarimat si netrebnic?" Grigorie raspunse: "Il vad, stapinul meu".
Grait-a sfintul: "De-l va fura cineva, impatrit i se va cere si i se va lua de la cel ce a furat ori in veacul de acum, ori in cel ce va sa fie; si de va fi bogat cel ce a furat, apoi din bogatia lui se va lua a patra parte; iar de va fi sarac, apoi pentru a patra parte se va munci". Grigorie zise: "Parinte, eu n-am furat niciodata nimic". Sfintul raspunse: "Briul cel gasit al fiicei celui cu gazda, tainuindu-l, zici ca nimic n-ai furat?" Zis-a Grigorie: "Nu l-am furat, parinte, ci l-am gasit". Zis-a sfintul iarasi: "Sa stii, fiule, ca cel ce a gasit un lucru strain, pierdut, daca nu-l va spune si nu i-l va intoarce celui ce-l cauta, ca un fur se va judeca. Deci, ti se cadea sa intorci ceea ce ai gasit, dar, de vreme ce ai tainuit lucrul cel strain, pentru aceea ai pierdut al tau si s-a luat de la tine mai mult decit impatrit, in fata celor tainuite; dar inca mai pazeste-te, ca sa nu patimesti ceva si mai rau".
Desteptindu-se din somn, Grigorie era in mare mihnire, pe de o parte ca a gresit, iar pe de alta, ca ceva mai rau i-a spus inainte sfintul; si mergea intristat. Ajungind la satul sau si adunind rodurile, i s-a intimplat o ispita mai amara decit cea dintii. Astfel unul din argati, anume Alexandru, s-a insurat acolo dupa lege cu o fetisoara, anume Melitina, insa fermecatoare, rea la narav si preadesfrinata, care spre necurata pofta era atit de neinfrinata, incit in putina vreme pe toti barbatii de primprejur i-a atras spre a sa faradelege; si nimeni nu putea sa deschida gura asupra ei, pentru ca, daca auzea pe cineva graind ceva rau de dinsa, indata rinduia asupra aceluia boala cumplita.
Prin farmece si pe barbatul ei, de care era batuta, dupa vrednicie, pentru ale ei faradelegi, cu neputinte atit de mari il obosise, incit nici mustele nu mai putea sa le alunge de la sine. Si de multe ori, fiind minioasa, il batea cu batul sau cu varga si-l izgonea din casa, caci el nu putea sa se impotriveasca ei, fiind chinuit de dureri pina in sfirsit. Si se povestea si despre maica ei, ca atit de mare fermecatoare era, incit cu farmecele tinea in loc zburarea pasarilor, oprea pornirea riului si pe dobitoace nu le lasa sa umble si alte multe rautati facea, pe care omul nu este liber sa le graiasca.
Acea vrajitoare, asemanindu-se maicii sale, facea fapte si mai rele, dindu-se in desfrinare nemasurata. Si daca cineva ar fi zis vreun cuvint rau asupra ei, acela, dupa doua sau trei luni, cadea in slabanogire; iar daca ar fi indraznit cineva s-o loveasca cu mina, acela, neajungind pina a treia zi, murea. Acea fermecatoare si desfrinata vazind pe Grigorie tinar si frumos la chip, s-a ranit de podoaba lui si voia sa-l amageasca spre a sa necurata amestecare.
Deci, fara de rusine umbla in urma lui si in toate zilele facea lucruri inaintea ochilor lui, iar noaptea trimitea asupra lui visuri, aratindu-i fata sa si atitind intr-insul pofta. Si Grigorie ajunsese in mare tulburare a gindului sau, in invaluirea si in furtuna poftei trupesti, diavolii aprinzind nevazut intr-insul focul poftei, iar acea tinara desfrinata amagindu-l cu ochii, cu cuvintele si cu toate chipurile cele desfrinate. Si daca nu i-ar fi ajutat Domnul, cu rugaciunile Sfintului intiiului Mucenic Stefan si cu ale Cuviosului Vasile, s-ar fi salasluit in iad, prin caderea sufletului in pacat. Pentru ca se lupta cu ginduri desfrinate ziua si noaptea si uneori slabea cu gindul, iar alteori tare se impotrivea gindului, nevrind sa-si intineze feciorescul sau trup, care din pintecele cel de maica nu cunoscuse femeie.
De multe ori voia sa izgoneasca cu necinste de la sine pe nerusinata aceea, dar se temea de boala cea din farmece facute de ea, precum s-a intimplat la multi; si-si aducea aminte de proorocestile cuvinte ale Cuviosului Vasile, pe care i le graise in vis: "Pazeste-te ca sa nu patimesti ceva si mai amar". Pentru ca, ce poate unui barbat curat sa-i fie mai amar, decit o primejdie ca aceea, cind corabia fecioriei ii este aproape de inecare. Apoi, voind de mii de ori mai bine sa moara decit sa piarda fecioria sa cea pazita pentru dragostea lui Hristos, a luat indrazneala si, pornindu-se cu multa minie, cu batul si cu cuvinte de ocara a izgonit de la sine pe nerusinata aceea, strigind la ea: "O, fiica a lui Belzebul, de vei indrazni mai mult sa vii la mine, apoi trupul tau cel necurat il voi sfarima in bucati cu bataile". De atunci desfrinata a lasat si gindurile de desfrinare.
Dupa aceasta, acea necurata fermecatoare, facind razbunare, a adus asupra lui o boala cumplita, in care el era sa moara, de nu l-ar fi tamaduit Sfintul si intiiul Mucenic Stefan si Cuviosul Vasile, prin aratarea sa, de care lucru singur Grigorie scrie astfel: Dupa citeva zile, fiind un zaduf mare, am mers la rugaciune la biserica Sfintului Marelui Mucenic Gheorghe, din mijlocul viilor, si era Duminica. Iar dupa savirsirea rugaciunilor, m-am odihnit putin linga biserica aceea. Si iata am vazut in vis un nor negru, venind de sus si cazind peste mine, apoi un glas am auzit, zicind: "Pri-meste ceea ce ti-a facut Melitina". Si mi s-a facut norul acela foarte greu si rece si mi-a intrat in cele dinauntru. Si desteptindu-ma, m-am aflat cuprins de boala cumplita si am cunoscut ca mi s-a pricinuit acea boala de la desfrinata aceea, de vreme ce nu m-am invoit la pofta ei necurata.
Sculindu-ma de acolo cu osteneala, m-am dus gemind si m-am culcat pe patul meu. Si din zi in zi grea mi s-a facut boala, incit de portile mortii ma apropiasem. Apoi m-a cuprins un foc fara de masura si toate madularele mele tremurau ca o trestie uscata. Si astfel mi-a fost boala, incit mintea omeneasca nu poate sa spuna, si, neputind s-o sufar, ma sculam si, fugind, ma aruncam pe la umbra copacilor pentru racorire si de acolo ma porneam in apele din piraie, vrind sa-mi racoresc vapaia ce era in mine. Si de multe ori gindeam sa ma inec, neputind suferi cumplita durere. Si strigam de durere: "O, nevoie! O, de este astfel focul gheenei, mai bine ar fi fost sa nu se nasca omul". Iar fata de om n-o cunosteam, nici nu puteam sa vorbesc cu cineva si o noapte mi se parea ca este mai lunga decit patruzeci de ani.
Chinuindu-ma de boala pina in sfirsit si slabind foarte, mi se parea a fi undeva, intr-o vale adinca, ale carei coaste erau foarte inalte spre rasarit si apus. Iar eu, stind pe partea cea dinspre apus, incepeam a ma pogori, ca si cum alunecam incet in prapastia cea fara de fund si, de mare frica fiind cuprins, mi-am adus aminte de Sfintul intiiul Mucenic Stefan; apoi, greu suspinind, am plins si am zis: "Sfinte intiiule Mucenic, astfel ai ascultat rugaciunile mele, cu care m-am rugat in biserica ta, cind am iesit din imparateasca cetate? Iata, ma pogor in prapastie si de acum nu ma vei mai vedea, pentru ca nici nu voi mai sluji de acum inainte, caci vad ca de portile mortii m-am apropiat". Si, cautind spre partea vaii dinspre rasarit, am vazut acolo ca o alta lume de limbi pamintesti nespuse; apoi am zarit de acolo venind spre mine pe Sfintul intiiul Mucenic Stefan, in stihar rosu, graindu-mi cu dragoste: "Ce-ti este tie, iubitule? De ce patimesti? Nu te mihni asupra mea ca n-am fost aici, deoarece am cercetat bisericile mele cele ce sint in toata lumea, precum fac si ceilalti sfinti. Iar acum, iata, am venit! Dar, o, ce necurati fermecatori! Vezi, cum ticalosii pot vatama pe oameni cu voia lui Dumnezeu?" Apoi l-am intrebat: "Ce sint aceste inalte coaste ale vaii acesteia si ce este prapastia aceasta ce se vede?" Raspuns-a sfintul: "Acestea sint portile mortii, iar prapastia aceasta este aceea pe care toti cei ce mor o trec cu multa osteneala, pina ce ajung in acea parte a rasaritului si acolo este cararea care duce in cealalta lume". Si am zis catre dinsul: "Deci si eu, stapine al meu, precum vad, iata mor". Acela a raspuns: "Si ce este daca mai astepti, fiind adus aici?" Iar eu, din adincul inimii suspinind si gemind, am zis: "Sa nu-mi fie mie aceasta acum, stapine al meu, pentru ca nu sint gata de moarte". Si apucindu-ma sfintul de mina, m-a scos din prapastia aceea si m-a dus pe partea vaii dinspre rasarit, la un loc inalt, si mi-a zis: "Iata, esti scos din iadul mortii". Si indata m-am aflat umblind intr-o curte minunata.
Dar, deoarece mi se parea ca de durerile cele grele nu pot umbla, Sfintul intiiul Mucenic, cu o dumnezeiasca dulceata suflind, mi-a aratat umerii sai, zicindu-mi: "Urca in spatele meu si vom merge". Astfel trecind noi prin curtea aceea, am vazut niste vase mari de piatra, albe ca zapada, care incapeau intr-insele cite o suta, doua sute si trei sute de masuri si erau pecetluite. Si am intrebat pe sfintul: "A cui este aceasta curte si aceste vase, si ce este intr-insele?" Raspuns-a sfintul: "Toate acestea sint ale Cuviosului Vasile, care te-a primit pe tine, ca pe un fiu al sau; iar in vase este duhovnicescul untdelemn cel dat lui de la Dumnezeu, cu care unge pe cei pacatosi ce vin la dinsul, ii curata de necuratiile lor si fii ai lui Dumnezeu ii face, pentru ca este ca unul din Apostoli si multe suflete din gura satanei le-a izbavit".
Am intrebat iarasi pe sfint: "Unde mergem acum, stapine al meu?" El mi-a raspuns: "Mergem la Cuviosul Vasile". Si inca vorbind noi, iata ca Sfintul Vasile iesea dintr-o camara intru intimpinarea noastra si a zis catre dinsul intiiul Mucenic Stefan: "Asa, o, Parinte Vasile, pe iubitul tau fiu Grigorie, in vremea cea de nevoie l-ai lasat; si de n-as fi apucat inainte sa-i ajut, ar fi murit cu adevarat!" Raspuns-a cuviosul: "Te-am vazut pe tine, fericite, fiind cu dinsul, si pentru aceea eu n-am mers la el. Insa acum, de este cu placere lui Dumnezeu, sa facem cu dinsul cea mai desavirsita mila".
Amindoi sfintii mergeau impreuna, avindu-ma pe mie intre dinsii; si am ajuns la un loc foarte intunecos, in care am vazut un balaur mare si infricosat, iar Cuviosul Vasile a grait: "Acest balaur putin de n-a omorit pe fiul meu, Grigorie". Apoi, luind o piatra mare, a lovit pe balaurul acela si l-a ucis. Dupa aceea, ne-am aflat in imparateasca cetate, la biserica Sfintului intiiului Mucenic Stefan si am auzit inauntru glas de tineri, care cintau cu dulceata Domnului. Si a zis catre mine Sfintul Mucenic Stefan: "Iata, cu darul lui Hristos, esti sanatos! Intra si tu in biserica si cinta cintare de multumire Stapinului a toate, Dumnezeu, Cel ce ti-a aratat milostivirea Sa cea multa". Iar eu, indata inchinindu-ma folosito-rilor mei, Sfintului Stefan si Cuviosului Vasile, am intrat in biserica, cintind: Domnul este luminarea mea si Mintuitorul meu, de cine ma voi teme?, apoi am cintat si cealalta parte a psalmului aceluia. Iar tinerii aceia preafrumosi, vazindu-ma, s-au bucurat de mine si mi-au zis: "Vino, iubitul nostru, de te veseleste impreuna cu noi!"
La aceste cuvinte a incetat vedenia, iar eu, venindu-mi in fire, m-am minunat si m-am simtit sanatos. Apoi, luind putina mincare, m-am intarit si am adormit cu multumire. Iar dupa ce m-am desteptat, am inceput a umbla si, in putin timp insanatosindu-ma desavirsit, m-am urcat in corabie si am plecat la Constantinopol, spunind la toti cele ce mi s-au intimplat, cum m-am izbavit de moarte cu rugaciunile Sfintilor Stefan si Vasile.
In acel timp, fericita Teodora, cea mai sus pomenita, luind rinduiala monahiceasca, s-a mutat catre Domnul. Aceasta a slujit mult in timpul Cuviosului Vasile si toti citi aveau dragoste duhovniceasca catre cuviosul s-au mihnit pentru Teodora, deoarece sfintul, fiind batrin, o avea pe dinsa mijlocitoare, caci pe toti ii primea cu dragoste si cu cuvinte bune ii mingiia, ca era blinda si milostiva, iubitoare de Hristos, intreaga la minte si plina de inte-legere duhovniceasca.
Deci, lui Grigorie i-a venit dorinta ca sa stie unde se afla Teodora dupa mutare. Care parte a dobindit? Cea din dreapta, sau cea din stinga? Oare s-a invrednicit de vreo mila si usurare de la Dumnezeu, pentru ca slujise Sfintului Vasile cu atita osirdie? Gindindu-se la aceasta, ruga adeseori pe Cuviosul Vasile sa-i spuna cele despre dinsa, caci credea fara indoiala ca placutului lui Dumnezeu, Vasile, nu-i este tainuit ceva despre sufletul ei. Si adeseori cu multe rugaciuni supara pe sfintul batrin. Nevrind sfintul sa mihneasca desavirsit pe duhovnicescul sau fiu, s-a rugat Domnului pentru dinsul, ca adica intru vedenie sa i se descopere lui cele despre Teodora.
Deci, in aceeasi noapte, odihnindu-se Grigorie, a vazut in vedenia somnului pe fericita Teodora, intr-un locas luminos, gatit de Dumnezeu Cuviosului Vasile, care era stralucit cu cereasca slava si de negraite bunatati plin. Intr-acel locas era salasluita Cuvioasa Teodora, cu rugaciunile placutului lui Dumnezeu Vasile; caci lui cu osirdie si cu iubire de osteneala in lumea aceasta a slujit ani destui si s-a invrednicit a vietui in locasul aceluia in viata cea fericita, prin rugaciunile lui cele sfinte.
Vazind-o, Grigorie s-a bucurat, iar cu vorbirea ei din destul, s-a mingiiat. Apoi a intrebat-o, cum s-a despartit de trup, cum a trecut nevoia mortii si cum a strabatut printre duhurile vazduhului. Ea a inceput a-i spune astfel:
Fiule Grigorie, de infricosat lucru ai intrebat, de care si a pomeni imi este spaima; pentru ca vedeam fete pe care niciodata nu le-am mai vazut si auzeam cuvinte, pe care nu le-am auzit niciodata. Si ce voi zice? Cele cumplite si grele, de care nu nadajduiam, m-au intimpinat atunci, pentru faptele mele. Dar cu rugaciunile si cu ajutorul Cuviosului Vasile, celui de obste parinte al nostru, toate mi-au fost usoare. Cum iti voi spune, o, fiule, durerea cea trupeasca, ingrozirea si nevoia ce se face la cei ce mor? Pentru ca, precum cineva care cade intr-un foc mare si arzind se face cenusa, astfel si durerea cea de moarte si amarul ceas al despartirii sfarima pe om. Caci, cu adevarat, cumplita este moartea celor pacatosi asemenea mie, caci si eu am fost facatoare de pacate, iar pentru cei drepti nu stiu cum este.
Deci, cind m-am apropiat de sfirsitul vietii mele si a sosit ceasul despartirii de trup, am vazut multime de arapi stind im-prejurul patului meu, ale caror fete erau ca funinginea si ca smoala de negre, iar ochii precum carbunii de foc, a caror vedere era atit de grozava, ca si gheena focului. Aceia au inceput a face gilceava si tulburare, unii ragind ca dobitoacele si ca fiarele, altii latrind ca si ciinii, altii urlind ca lupii, altii guitind ca porcii si toti cautind asupra mea, se iuteau, ma ingrozeau, se repezeau scrisnind cu dintii si vrind ca indata sa ma inghita; si pregateau niste hirtii, ca si cum asteptau sa vina vreun judecator acolo, si isi desfaceau toate cartile in care erau scrise toate faptele mele cele rele. Atunci, saracul meu suflet a fost in frica si in cutremur mare. Si nu-mi era destula amaraciunea mortii, ci si acea infricosata vedere a arapilor celor groaznici mi-a fost ca o alta moarte mai cumplita.
Deci, imi intorceam ochii mei incoace si incolo, ca sa nu vad infricosatele lor fete, nici sa le aud glasul lor, dar nu puteam sa scap de dinsii, pentru ca pretutindeni fara numar ii vedeam pe ei inarmindu-se si nu era cine sa-mi ajute. Intr-o primejdie ca aceasta, slabind pina in sfirsit, am vazut doi ingeri purtatori de lumina ai lui Dumnezeu venind la mine in chip de tineri frumosi, a caror frumusete nu este cu putinta a spune. Fetele lor erau prealumi-noase, ochii privind cu dragoste, parul capului lor era ca zapada de alb, avind stralucire in chipul aurului, hainele lor ca fulgerul, incinsi cu briie de aur crucis.
Aceia, apropiindu-se de patul meu, au stat de-a dreapta mea, vorbind incetisor unul cu altul. Iar eu, vazindu-i pe dinsii, m-am bucurat cu inima si cu ochii veseli priveam spre ei. Iar negrii aceia arapi, vazindu-i pe acestia, s-au cutremurat si s-au mai departat. Si un tinar purtator de lumina a zis cu minie catre intunecatii aceia, graind: "O, nerusinatilor, blestematilor, intunecatilor, railor vrajmasi ai neamului omenesc, pentru ce totdeauna apucati mai inainte a veni la cei ce mor si, facind gilceava, ingroziti si tulburati pe tot sufletul ce se desparte de trup? Ci nu va prea bucurati, pentru ca aici nu veti afla nimic; caci milostivirea lui Dumnezeu este cu dinsa si nu veti avea parte de sufletul acesta".
Acestea graind ingerul, indata s-au intaritat arapii, facind mare chiot si gilceava si au inceput a arata lucrurile mele cele rele facute din tinerete si ziceau: "Nimic intru dinsa nu avem? Dar aceste pacate ale cui sint? Au nu singura ea a facut acestea?" Asa gilcevind, asteptau moartea. Si iata a venit moartea ca un leu racnind, cu chipul foarte infricosat, asemanarea ei ca si cum i-ar fi fost omeneasca, iar trup neavind nicidecum, numai din oase omenesti fiind alcatuita. Si purta felurite unelte de muncire, sabii, sageti, sulite, barzi, coase, seceri, tepusi, pile, topoare, tesle, undite si alte unelte nestiute.
Pe acelea vazindu-le smeritul meu suflet, s-a cutremurat de frica. Si au zis sfintii ingeri catre moarte: "De ce zabovesti? Dezleaga sufletul acesta din legaturile trupesti! Degraba sa-l dezlegi, pentru ca nu are multa greutate de pacate!" Si indata apropiin-du-se aceea de mine, a luat un fier mic si a inceput a-mi taia mai intii picioarele mele, dupa aceea miinile, apoi cu celelalte unelte pe toate celelalte madulare ale mele le slabea, incheieturile din alcatuiri desfacindu-le. Si nu aveam nici miini, nici picioare, ci tot trupul meu amortind, nu ma puteam misca mai mult. Dupa aceea, a luat tesla si mi-a taiat capul. Si n-am putut sa-mi mai misc capul, iar dupa toate acestea a facut intr-un pahar oarecare amestecare si, la buzele mele lipindu-l, cu sila m-a adapat. Si atit era de amara bautura aceea, incit, neputind suferi, sufletul meu s-a scuturat si a sarit din trup, smulgindu-se cu sila. Si indata ingerii purtatori de lumina l-au luat pe miinile lor, iar eu, cautind inapoi, am vazut trupul meu zacind fara de suflet, nesimtitor si nemiscat. Caci precum cineva se dezbraca de haina sa si, aruncind-o, sta cautind spre dinsa, asa si eu ma uitam spre trupul meu, de care ca de o haina ma dezbracasem si ma minunam foarte.
Tinindu-ma sfintii ingeri, m-au inconjurat diavolii cei ce erau in chip de arapi, strigind: "Multime de pacate are sufletul acesta. Deci, sa ne raspunda noua!" Si aratau pacatele mele. Iar sfintii ingeri au inceput a cauta faptele mele cele bune si aflau, cu darul Domnului, cite cu ajutorul Lui se facusera.
Deci au adunat toate acele fapte bune ce le facusem cindva: daca am dat cindva milostenie la saraci sau am hranit pe flamind, am adapat pe cel insetat, am imbracat pe cel gol, pe strain l-am adus in casa si l-am odihnit, sfintilor am slujit, de am cercetat pe bolnavi si pe cei din temnita i-am ajutat, de am mers cindva cu osirdie la biserica si m-am rugat cu umilita si cu lacrimi, cintarea si citirea bisericeasca am ascultat-o cu luare-aminte, am adus tamiie si luminari, ori alta oarecare aducere, am turnat untdelemn in candele, spre luminarea sfintelor icoane, si le-am sarutat cu buna cucernicie; de am postit si m-am infrinat miercurea si vinerea si toate sfintele posturi, de am facut inchinaciuni si privegheri de noapte, de am suspinat cindva din inima catre Dumnezeu si am plins pentru pacatele mele; de am marturisit lui Dumnezeu inaintea duhovnicescului parinte pacatele mele cu durere din inima pentru dinsele si daca mi-am facut canon pentru dinsele, de am facut ceva bine aproapelui si de nu m-am miniat asupra celui ce-mi vrajmasuia mie, de am rabdat vreo mustrare si ocara si n-am pomenit raul si de am rasplatit bine pentru rau. De m-am smerit, de am suspinat pentru primejdie straina si mi-a fost mila de cei ce patimeau, daca pe cel ce plingea l-am mingiiat si am dat cuiva mina de ajutor, de am dat indemnare de ajutor cuiva spre fapta buna, ori de la lucru rau am intors pe cineva, sau de mi-am intors ochii de la desertaciuni si mi-am oprit limba de la juraminte, minciuni, clevetiri, ori de la vorba desarta.
Si pe toate cele mai mici fapte bune ale mele le adunau una dupa alta si le pregateau sa le puna in cumpana, impotriva lucrurilor mele celor rele. Arapii, vazind aceea, scrisneau din dinti asupra mea, pentru ca voiau sa ma apuce din miinile ingerilor si sa ma arunce in fundul iadului.
Intr-acea vreme s-a aratat acolo fara de veste Cuviosul Parintele nostru Vasile si a grait catre ingeri: "Stapinii mei, acest suflet mult mi-a slujit, ingaduind batrinetile mele, si m-am rugat lui Dumnezeu pentru dinsul si mi l-a daruit". Zicind aceasta, a scos din sinul sau o punga plina de galbeni - care sint rugaciunile Bisericii si ale sfintilor pentru cei ce mor crestineste - si a dat-o la sfintii ingeri, zicind: "Cind veti trece vamile din vazduh si vor incepe duhurile cele viclene a strimtora sufletul acesta, sa-l rascumparati cu acestea, din datoriile lui; pentru ca eu sint bogat, cu darul lui Dumnezeu, adunind comoara mare, din sudorile si ostenelile mele si daruiesc pungusoara aceasta sufletului ce mi-a slujit". Zicind acestea, s-a dus.
Vazind acestea viclenii diavoli, au ramas in nepricepere; apoi, ridicind glasuri de plingere, se facura nevazuti. Si a venit iarasi placutul lui Dumnezeu, Vasile, aducind cu sine vase multe cu unt-delemn curat si cu mir de mult pret, pe care, deschizindu-le unul cite unul, le-a turnat pe toate peste mine si m-am umplut de buna mireasma duhovniceasca si am cunoscut ca m-am schimbat si m-am facut foarte luminoasa. Apoi, cuviosul a zis iarasi catre sfintii ingeri: "Stapinii mei, dupa ce veti savirsi toate cele ce se cuvin sufletului acestuia, sa-l duceti in casa gatita mie de Domnul, ca sa petreaca acolo". Zicind acestea, s-a facut nevazut; iar sfintii ingeri m-au luat si m-au dus prin vazduh, spre rasarit.
Vama intii - a vorbirii in desert
Mergind noi de pe pamint la inaltimea cerului, ne-au intimpinat la inceput duhurile vazduhului de la intiia vama, la care se intreaba pacatele si cuvintele omenesti cele desarte, nebune si fara de rinduiala, si indata am stat acolo. Apoi ne-a scos multe carti, in care erau scrise toate cuvintele vorbite din tineretile mele. De am vorbit vreodata ceva fara treaba si fara socoteala, iar mai ales de am grait cuvinte de rusine sau am facut desertaciuni si ris in tineretile mele, precum este obiceiul tinerilor. Am vazut acolo scrise toate cuvintele mele cele nebunesti, vorbele necurate, cintecele lumesti fara de rusine, strigarile fara de rinduiala, risurile si hohotele si ma mustrau cu aceasta, ca imi aratau vremile, locurile, persoanele, cind, unde si cu cine m-am indeletnicit la vorbe desarte si am miniat pe Dumnezeu prin cuvintele mele, nesocotind ca este pacat, nici nu m-am marturisit la parintele meu duhovnicesc, nici nu m-am pocait.
Vazind acestea, am tacut ca o muta, neavind ce raspunde duhurilor viclene, pentru ca ma biruiau cu adevarat si ma miram in mine cum nu s-a uitat de dinsii acel lucru care era trecut de atita multime de ani, pe care eu demult il uitasem si dupa aceea nici in minte nu l-am cugetat vreodata; iar ei mi le puneau inainte, ca si cum astazi le-as fi grait, intrebindu-ma despre toate cu de-amanuntul si-mi aduceam aminte de toate, ca asa au fost. Apoi, tacind si rusinindu-ma, tremuram de frica, iar sfintii ingeri care ma duceau, impotriva acelor pacate ale mele, au pus unele din faptele cele bune pe care le facusem mai pe urma si, neajungind acelea, au implinit din darurile Cuviosului Parintelui meu Vasile si m-au rascumparat. Iar de acolo am mers mai departe.
Vama a doua - a minciunii
&n